Ca urmare a unei veselii neaşteptate, care semăna cu un început de beţie, începusem de o vreme să fluier aproape tot timpul nişte cântece vechi de război pe care le ştiam de la tata, al cărui chip aspru, brăzdat sub pometele stâng de o urmă de sabie, îmi apărea acum ades în faţa ochilor. Moartea lui mă aruncase în prăpastia unei disperări fără margini; deşi nu-mi arătase niciodată prea multă dragoste şi îşi exprima pe faţă nemulţumirea ori de câte ori mama mă cocoloşea cu atenţiile sale pline de gingăşie, tata, cu ţinuta lui cam rigidă şi cu felul său hotărât de a vorbi, îmi apăruse, încă din zilele cele mai fragede ale copilăriei, ca un fel de Dumnezeu, aspru dar drept, al căminului nostru. Pe mama o iubeam cu o patimă de îndrăgostit, pe tata îl respectam şi înduram fără crâcnire regimul de viaţă milităros la care mă supusese de la bun început, lecţiile grele de algebră şi geometrie, cu care fusesem împovărat de pe la şapte-opt ani (căci în opinia lui matematica era singura ştiinţă care face onoare unui viitor militar), apucăturile grosolane ale maestrului de gimnastică şi fandoselile profesorului de scrimă, patul tare din dormitor, pedepsele aspre la care eram supus pentru cea mai mică greşeală.

Când tata lipsea de acasă, mângâierile mamei revărsau asupra mea un prisos de bunătate şi delicateţe. După ce am învăţat să citesc, mica ei bibliotecă, din care nu lipseau operele lui Wieland, mi-a deschis gustul pentru lectură şi dragostea pentru poezie, pe care n-aş fi îndrăznit nici în ruptul capului să o mărturisesc tatălui meu! Cât de mult o invidiam pe vremea aceea pe Ulrike: sora mea era educată după cu totul alte principii, ea nu trebuia să se deprindă de timpuriu cu regulile vieţii de regiment, avea voie să scormonească ori de câte ori avea chef printre cărţile mamei şi se putea bucura de toate gingăşiile care mie mi se refuzau pe motivul că mă aşteaptă o carieră de militar! Respectul pe care îl purtam tatălui meu m-a făcut să rabd cu supunere această educaţie cazonă, atât de obişnuită în rândurile nobilimii prusace, şi să mă deprind într-o oarecare măsură, cu disciplina. Tata nu m-a bătut niciodată; o singură privire, aruncată de la înălţimea staturii sale impunătoare, era suficientă pentru a se face ascultat, iar vocea lui mereu egală cu sine (căci nu ridica niciodată tonul, nici măcar atunci când era nevoit să-şi arate nemulţumirea), propoziţiile sale scurte, care sunau întotdeauna ca nişte porunci, dar mai cu seamă disciplina severă, pe care le-o impunea nu doar celorlalţi, ci şi lui însuşi, trădau în dânsul pe omul hărăzit să se înalţe deasupra celorlalţi şi să aibă stăpânire asupra lor.
Aveam să-mi dau seama însă de timpuriu că moştenisem prea puţin din firea tatălui meu, pe care îl admiram cu o fervoare aproape religioasă, dar pe care mă străduiam în zadar să-l imit. Adeseori mi se întâmpla, atunci când eram singur în camera mea, să mă opresc pentru o vreme în faţa oglinjoarei de pe perete, încercând să iau expresia poruncitoare a tatei, să-mi încrunt ca dânsul sprâncenele şi să-i arunc feţişoarei palide din oglindă una din acele priviri care parcă te striveau sub povara unei autorităţi care, la tata, izvora în modul cel mai firesc din alcătuirea desăvârşită a caracterului său. Nu izbuteam însă niciodată, chipul meu se dovedea incapabil să exprime orice urmă de fermitate, iar scălâmbăielile la care mă dedam cu încăpăţânare nu făceau decât să sublinieze slăbiciunea firii mele nevolnice. Atunci când încercam să-mi iau un aer sever şi milităros, mă transformam într-o caricatură jalnică a tatălui meu, iar faţa mea căpăta aerul nefiresc al unei măşti de comediant. Nici încercările mele de a mă impune în faţa servitorilor, cărora începusem să le vorbesc pe un ton arogant, îngroşându-mi vocea şi bătând caraghios din picior după fiecare propoziţie, n-au fost mai fericite. Şi atunci am înţeles că pentru a nu stârni nemulţumirea tatălui meu trebuie să-mi ascund slăbiciunea, socotind că pe măsură ce îmi voi însuşi tot mai bine regulile de viaţă impuse de tata întărirea caracterului meu va veni de la sine. Timpul meu fusese, din fericire, drămăluit după un program foarte strict, aveam aproape mereu o sarcină de îndeplinit, aşa că nu prea îmi rămânea vreme să visez cu ochii deschişi, iar împlinirea conştiincioasă a obligaţiilor mele de peste zi îmi aducea o stare de mulţumire. Şi dacă se întâmpla să primesc şi câteva vorbe de laudă (în general tata era extrem de zgârcit cu asemenea vorbe) mă simţeam atât de răsplătit pentru toate străduinţele la care îmi supuneam de bună voie şi trupul şi cugetul încât aproape că mă împăcasem cu soarta. Stima tatălui meu conta pentru mine mai mult decât micile plăceri la care fusesem silit să renunţ şi care se potrivesc de altfel atât de puţin firilor bărbătoase şi adevăratelor caractere. Poate că educaţia aspră ce-mi era hărăzită ar fi reuşit să-mi oţelească în cele din urmă voinţa şi ar fi făcut din mine bărbat în toată puterea cuvântului, dacă moartea neaşteptată a tatii nu mi-ar fi abătut viaţa de pe făgaşul ei firesc, stimulându-mi indolenţa şi aplecarea spre indisciplină. Odată cu tata, a dispărut din casa noastră şi ideea de ordine.

Mama avea acea bunătate de suprafaţă a fiinţelor slabe, păcătuia printr-un exces de sensibilitate şi delicateţe. Slăbiciunea ei le-a dat apă la moară tuturor celor pe care autoritatea tatălui meu îi ţinuse până atunci la respect: la uşa noastră şi-au făcut apariţia ca din senin o mulţime de creditori şi nu ne-a trebuit prea multă vreme ca să descoperim, că după plata tuturor datoriilor (căci mama era hotărâtă să plătească până la ultimul sfanţ) vom fi aproape săraci. Aşa că s-a isprăvit cu orele lungi de algebră şi geometrie, cu lecţiile de gimnastică şi de scrimă şi, după ce fusesem obişnuit până atunci cu rigoarea unui program, m-am pomenit dintr-o dată liber, liber ca pasărea cerului! Aşteptând să fiu admis, după cererea mamei, ca bursier la cursurile Academiei Militare a Prusiei, nu aveam deocamdată nici o datorie, nici o obligaţie, aşa că m-am repezit ca un hămesit la cărţile de care nu mă putusem bucura până atunci decât pe furiş. Lipsit de orice supraveghere, m-am dedat prin urmare cu totul patimii mele tot mai mistuitoare pentru lectură: după operele lui Wieland venise acum rândul lui Werther – o carte ce se potrivea atât de bine cu firea mea, care vădea încă din copilărie, o atracţie bolnăvicioasă pentru tot ce e dezechilibrat sau morbid. Citeam până îmi simţeam pleoapele pârjolite de oboseală şi nişte luminiţe roşii începeau să-mi joace pe dinaintea ochilor. Atunci lăsam cartea deoparte şi începeam să visez. Închipuirea mea ţesea poveşti sumbre de dragoste, chipuri femeieşti a căror paloare angelică îmi umplea inima de o molcomă şi suavă tristeţe, promenade romantice, păduri învăluite în negura albăstruie a toamnei, covoare de frunze pe care răsuna pasul uşor al unui picior feminin, foşnetul diafan al unei rochii cu crinolină, care se pierdea printre trunchiuri întunecate de brad. Începusem să duc o viaţă imaginară, viaţa lui Werther, şi deveneam tot mai rupt de realitate, tot mai leneş şi tot mai delăsător, spre marea îngrijorare a mamei, care bănuia că mă îmbolnăvisem de nervi. Medicul chemat să mă consulte era de părere că starea mea se datora lipsei de ocupaţie şi, la sfatul său, mi s-a făcut iarăşi un program de studii. Trebuia să repet acum de unul singur la algebră şi geometrie, folosindu-mă de vechile mele caiete, sub supravegherea lui Ulrike, care mă asculta în fiecare zi şi mă pâra mamei ori de câte ori i se năzărea că nu mă arăt destul de sârguincios. Atâta timp cât sora mea stătea lângă mine, la masa cea lungă din bibliotecă, lucrurile mergeau binişor şi memoria mea înghiţea destul de lesne complicatele formule algebrice, dar era destul ca Ulrike, chemată de mama pentru vreo treabă urgentă, să se îndepărteze puţin pentru ca imaginaţia mea să prindă aripi din nou şi să redevin Werther. Iar apoi, într-o zi, pe când mă găseam singur în bibliotecă şi încercam să rezolv o problemă de geometrie, întâmplarea a făcut să descopăr un nou joc, care se potrivea de minune cu înclinaţia mea spre melancolie. A trebuit să mă înţep puţin la deget cu vârful ascuţit de oţel al compasului ca să-mi dau seama seama că acesta ar putea deveni cu uşurinţă o unealtă de autodistrugere. M-am descheiat la cămaşă, mi-am dezgolit pieptul şi am apăsat acul de metal rece în dreptul inimii, făcând să ţâşnească o mică picătură de sânge. Gândul că aş putea apăsa oricât de mult, oprind pentru totdeauna maşinăria aceea complicată de carne, pe care o simţeam zbătându-mi-se în coşul pieptului cu putere, îmi dădea o stare ciudată de linişte. Îmi închipuiam cum viaţa s-ar scurge din mine, picătură cu picătură, cum trupul meu ar începe să se răcească uşor, căpătând treptat insensibilitatea totală a lucrurilor, vizualizam viaţa tainică a măruntaielor mele atinse de lucrarea insidioasă a morţii, inima şi plămânii paralizând lent, sângele închegându-se, creierul transformându-se într-o bucată rece şi strălucitoare de marmură. Apoi mă închipuiam culcat într-un sicriu de stejar falnic, ca acela al tatălui meu, îmbrăcat într-o elegantă uniformă ofiţerească plină de eghileţi, vedeam parcă durerea sfâşietoare a mamei, lacrimile lui Ulrike, tristeţea respectuoasă a servitorilor, iar în mulţimea de rochii de doliu adunate în jurul catafalcului meu mi se părea că desluşesc paloarea de alabastru a unui chip femeiesc, acelaşi chip care îmi bântuia reveriile şi îmi umplea inima de o fermecătoare mâhnire. Îmi plăcea să cred că moartea ar aduce în sfârşit pe faţa mea acea expresie plină de severitate şi măreţie a tatălui meu pe care mă străduisem în zadar până atunci s-o imit, făcându-i pe toţi cei de faţă să aplece instinctiv capul, striviţi parcă de nobleţea trăsăturilor mele, care, în bătaia solemnă a clopotelor şi în murmurul De profundis-ului, căpătau tot mai mult ceva din grandoarea eternităţii. Atunci m-am îndrăgostit de imaginea mea de mort, care m-a urmărit multă vreme după aceea. Cât de augustă mi se părea acum moartea în raport cu meschinăria şi trivialitatea vieţii de zi cu zi! Dar de câte ori încercam să apăs vârful compasului puţin mai adânc, o frică abjectă îmi paraliza braţul, exista în mine ceva care se împotrivea violent dorinţei mele de moarte şi mi-am dat seama că acest ceva era trupul. În timp ce spiritul meu se lăsa dus de aripile închipuirii, corpul, cu grosolanele lui procese fiziologice, mă ţinea captiv în mecanica stupidă a vieţii, avea nevoie de hrană şi băutură, era un burduf de scârne şi murdării. Din momentul acela am încetat să mă mai spăl şi să mă mai îngrijesc, refuzam mâncarea câteva zile la rând, pentru ca apoi, devorat de o foame animalică, să dau iama ca un smintit prin cămara de provizii a mamei, înghiţind tot ce îmi cădea la îndemână, încercam să mă împotrivesc din răsputeri somnului, mersul la latrină devenise un chin aproape cu neputinţă de suportat. Începusem să am stări dese de vomă şi dureri de stomac şi am căzut în cele din urmă la pat, doborât de o slăbiciune năpraznică. Acum nu mai aveam puterea să refuz nici mâncarea, nici medicamentele. Corpul meu, pe care încercasem din răsputeri să-l mortific, îşi reclama imperios drepturile, iar tonicele prescrise de medic îmi stârneau un apetit permanent. Au urmat zile lungi de convalescenţă, petrecute în tovărăşia lui Ulrike, care încerca să mă înveselească, născocind tot felul de anecdote şi ghiduşii. Se străduia să pară tot timpul bine dispusă şi, cu vremea m-am pomenit contaminat, la rândul meu, de buna ei dispoziţie. Eram în definitiv, un băiat de doisprezece ani, încă plin de vitalitate, iar chemarea morţii, pe care o voi resimţi peste câţiva ani cu încă şi mai multă putere, a fost înăbuşită pe nesimţite de acel instinct sănătos de supravieţuire care face parte din formula secretă a proceselor noastre trupeşti.
Am avut şi mai târziu asemenea stări de sănătate aparentă, după care boala a răbufnit însă în cotloanele minţii mele perverse cu încă şi mai multă înverşunare.

Parcurgând, filă cu filă, notiţele Singuraticului, l-am urmat, fireşte şi în acest local popular, unde a băut trei sticle de vin, scormonind o vreme printr-un morman de hârtii, apoi privind absent, la nu ştiu ce pată nevăzută de pe perete. Părea că nimeni şi nimic nu-l pot smulge din această reverie posacă, dar iată că apariţia fripturii de cal, pe care birtaşul o trânteşte pe masa lucrătorilor cu o strâmbătură batjocoritoare, stârneşte în birt larmă şi agitaţie. Smuls din beţia lui mohorâtă, Singuraticul se scoală în picioare, încearcă să-şi aranjeze ţinuta, dar, din mişcările sale nesigure, nu e greu să ne dăm seama că e teribil de beat, atât de beat încât după ce face câţiva paşi şovăielnici spre ieşirea localului, se vede nevoit să se prăbuşească cu zgomot din nou pe marginea unui scaun. Lucrătorii, care până atunci păruseră că-l ignoră cu desăvârşire pe Singuratic , preocupaţi, în aşteptarea fripturii, doar de berea lor ieftină, îşi ridică privirea dintr-o dată din farfurii. Se pare că beţia acestui coconaş, care nu e cu siguranţă unul de-ai lor şi dovedeşte că nu prea rezistă la băutură, e pentru dânşii un spectacol hazliu, de care se bucură ca nişte copii. Un cor de râsete groase însoţeşte acum fiecare mişcare a Singuraticului care încearcă iarăşi să se ridice, e gata să se prăbuşească pe duşumea, dar reuşeşte în ultimul moment să se agaţe de marginea mese, iar acum se uită buimăcit în jurul său, boţindu-şi partea de jos a obrazului într-o strâmbătură oribilă. Şi iată că, spre surprinderea noastră (căci de obicei muncitorul german e respectuos şi disciplinat), unul din lucrători (poate chiar pistruiatul care adusese carnea de cal) se ridică greoi de la masă şi se apropie de Singuratic, îl apucă de braţ şi încearcă să-l urnească din loc, suflându-i în faţă o duhoare greţoasă de usturoi. La început Singuraticul schiţează nişte gesturi de împotrivire, dar e luat aproape pe sus şi purtat până la masa lucrătorilor care îl primesc printre ei cu o ploaie de ovaţii batjocoritoare. Cineva înfige în vârful unei furculiţe o bucată mare de carne de cal, pe care începe să o plimbe pe sub nările Singuraticului. Acesta se strâmbă din nou, apoi pesemne vrea să spună ceva, căci a deschis gura, o gură cu buze subţiri, trădând foarte multă încăpăţânare, în care bucata de friptură este vârâtă cât ai clipi. Singuraticul închide gura şi începe să mestece mecanic, în timp ce pistruiatul îl bate prieteneşte pe umăr şi îi pregăteşte o nouă porţie de friptură Cine ar fi crezut că o bucată de carne de cal şi o ceafă de ofiţer (ca să nu mai vorbim şi de ceafa lui Dumnezeu) se vor întâlni cândva în aceeaşi poveste? Dar asta e poate cea mai bună dovadă că nu vom şti niciodată unde începe şi unde sfârşeşte o istorisire şi că moştenim de la strămoşii noştri nu doar culoarea ochilor şi a părului, ci le moştenim şi poveştile.

OCTAVIAN SOVIANY este membru al Uniunii Scriitorilor, a fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară și este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi…