1.Eşti goală, doar eşarfa unei rime
Îţi înfăşoară mijlocul plăpând.
Încerc să mă apropiu blând de tine,
Dar trupul tău se şi preface-n vânt
Şi pâlpâie deasupra mea eteric
Nu plămădit din carne, ci din duh!
Întind atunci o mână-n întuneric,
Dar mâna mea atinge doar văzduh.
Şi-n ochiul mea se-ntunecă scânteia,
Prin sânge numai bezne se preling,
Căci iarăşi vii, dansând ca Salomeea,
Şi râzi când vezi că nu pot sa te-ating.
Aş vrea să te lipesc de mine toată,
Să-ţi simt vibrând al şoldurilor croi,
Dar gura mea, de patimă muşcată,
Sărută doar distanţa dintre noi.
Şi carnea mea-i ca pusă pe jăratic,
În sânge este iarăşi beznă grea.
Unde te duci mişcându-te molatic?
De ce nu eşti de carne Adda mea?
- Fierbinte ţi-e răsuflul, ca o boare,
Şi lacrimi curg pe palidu-ţi obraz .
Noi am sorbit din magica licoare
Îţi aminteşti… pe puntea unui vas.
Ardeau cumplit deasupră-ne Pleiade,
Luceferi negri se-oglindeau în val
Şi sta-ntre noi năluca unei spade,
Excalibur sau, poate, Durandal.
Dar tu erai mai albă ca zăpada,
Iar tinereţea ta era în toi.
Şi-atunci am luat cu mâna dreapta spada,
Să nu mai stea nimica între noi!
Cât de fierbinte-i noaptea fosforee!
De dorul tău tu nici nu vezi cum ard?
Sărută-mă… vreau să te fac femeie,
Nu vreau să te mai duc la riga Marc!
Şi-n zori, când nişte lapte spală bolta,
Primind deja al sângelui botez,
Sunt doar al tău, numai al tău, Isolda,
Copilul meu bălai şi irlandez.
- Cu trupul meu pe jumătate mort
Te mai doresc , dar totul e utopic.
Tu eşti pe jumătate un fiord,
Pe jumătate-o floare de la tropic.
Şi-atunci când urlă sevele în noi
Şi numai sunt lumini, sunt numai bezne,
Ţi-aş săruta genunchi amândoi,
Ţi-aş anina brăţări de foc la glezne.
Iar în coliba noastră de licheni,
Purtat pe sus de viscolul acela,
Aş fi precum un pui virgin de ren
Ce prima dată-şi caută femela.
Dar gerul drept în faţă ne lovi,
Nu mai e loc, nici timp de voluptate.
La noapte o să fim ca doi copii
Şi vom purta centuri de castitate.
Dar totuşi vom dormi îmbrăţişaţi,
Trup lângă trup şi cingă lângă cingă,
Precum doi îngeri trişti, dezaripaţi,
Ce-nvaţă-n noaptea asta să se ningă.
- Din fiinţa mea să-ţi dau o nouă fiinţă,
Fiindu-mi tu chemare şi imbold,
Îţi fac acum genunchii din dorinţă,
Iar mâine voi ajunge pân’ la şold,
Pe care ţi-l voi face din durere,
Lucrându-l cu migală ghiers cu ghiers,
Dar pântecul va fi ca o tăcere
Ce vine la sfârşitul unui vers.
Pe sâni îşi voi aşterne nişte umbră,
Să-i pot puţin doar eu întrevedea,
Cât despre gât va fi ca o columnă
Însufleţită, ce va fremăta.
Doar chipul va rămâne cel aievea,
Poate mai frământat puţin de dor,
Şi-o să-l aclam, precum aclamă plebea
Când trece imperatorul prin for.
Şi-aşa, călcând cu moartea peste moarte,
Putem să zăbovim până târziu:
Tu nu mai eşti femeie, eşti o carte,
Eu nu mai sunt nimic, eu numai scriu.
- Cu vocea ta, deprinsă să alinte,
Tu mă îngâni domol şi îmi murmuri.
În loc de carne, noi avem cuvinte,
Cuvintele se fac pe urmă guri
Cu buzele cioplite din rubine
Şi suferind de un cumplit nesaţ,
În timp ce eu întind acum spre tine
Un vers ce se mlădie ca un braţ.
Precum doi poli rotind pe-aceeaşi axă,
De acum nu mai există tu şi eu,
Iar vocea ta treptat devine coapsă
Ce freamătă domol sub glasul meu.
Şi, ca-ntr-un fel de noapte nupţială,
În care te-am străpuns şi te-am durut,
Urechea ta e parcă o fecioară
Care-şi boceşte himenul pierdut.
Iar vocea ta atunci devine geamăt,
Iar vocea ta apoi devine tril
Şi ne unim silabele-ntr-un freamăt,
Să zămislim din ele un copil.
- O sfâşiere ne-otrăveşte visul,
Dar dulci-amare fericiri ne cern!
Tu-mi tatuezi pe buze paradisul
SI jos, pe pântec, bezna din infern.
Ti-s degetele moi ca nişte muguri ,
Iar când sfârşim cu dragostea, in zori,
Aş vrea să scriu tratate despre fluturi
Pe coapsa ta ca lemnul de viori.
Oricât amar mai trebuie să vină
Si-oricât am mai avea de dat tribut
O, diavolul meu palid de lumină,
Îmbrăţişează-ţi îngerul căzut!
Cuprinde-mă din nou cu braţu-ţi moale
Si, chiar dacă se uită lumea strâmb,
Să ne iubim pe pajiştile tale
Ca fluturii cu florile de câmp.
Şi-apoi, când iar e-o noapte de aramă
Şi în ispita cărnii iarăşi cad,
Lipeşte-te de mine fără teamă,
Căci paradisul nostru e în iad
- În noaptea asta, care pare plumb,
Slujindu-mă de glasul meu drept velă,
In trupul tău pătrund precum Columb
Cu trupul meu în loc de caravelă,
Cum intră credincioşii în biserici
Şi nu ştiu ce icoană să adore.
Pe coapse tu ai sute de Americi
Şi mii şi mii de insule Azore.
Iar sânii tăi acoperiţi de nea
Sunt biciuiţi de vânturi ca o landă.
Eşti ca un vis de iarnă, Adda mea,
Si locuieşti un fel de Groenlandă.
Acolo, ca-n colibe de omăt,
/Doar tu mai porţi aici podoabe roşii!/
Noi facem iar cu buzele prăpăd,
Iubindu-ne barbar ca eschimoşii.
Şi nici nu ştiu ce-otrăvuri să mai bem
Când vine iar vântoasa să ne fure,
Iar trupul meu pătrunde ca un ren
In trupul tău, ce parcă-i o pădure.
- N-o mai iubesc pe Hedda Gabler, nu,
Detest tot ce e patimă bolnavă,
Căci apăruşi dintre fiorduri tu,
Femeia mea de abur scandinavă,
Si te privesc, te tot privesc cu jind,
Gândindu-mă, cu multă voluptate,
Cum cresc în taină ierburi de argint
Sub cingătoarea ta de castitate.
Mă bâlbâi groaznic, nu mai ştiu să cânt.
Şi-aş vrea să dorm adânc la tine-n poale.
Tu eşti de aer ,nu eşti de pământ .
Şi-s avalanşe şoldurile tale.
În nopţi fără sfârşit şi început,
Când mă cuprinzi în braţe şi mă legeni,
Iar ochii tăi mă mângâie tăcut
Nu suntem oare ultimii mesteceni?
Să se topească tot ce e pământ!
Şi ningă! Troienească-ne zăpada!
Mă bâlbâi groaznic! Nu mai ştiu să cânt!
Jag älskar dig! Du är mitt under Adda!