Cine este deja familiarizat cu ceea ce a scris Boia până acum, nu poate fi altfel decât dezamăgit citind această carte. Nimic nu e nou, textul e o însăilare, un potpuriu alcătuit din cărțile anterioare. Puținele pasaje ce se referă la situația politica din România anului 2012 sunt cumplit de banale. Surprind neplăcut două pasaje ale cărții. Primul e o jalnică fractură logică, un enunț periculos și surprinzător: „A fost, în România, Holocaust? În România a fost Holocaust. În România nu a fost Holocaust. Ambele aprecieri pot fi susținute și până la urmă suntem nevoiți să le privim împreună”. Al doilea pasaj, nu mai puțin uluitor, se referă la Ceaușescu, mare lider în politica externă. Singura salvare poate fi cheia ironică în care el poate fi interpretat, deși ea nu e deloc evidentă: „Ceaușescu s-a manifestat ca unul dintre marii actori mondiali ai vremii lui, și singurul care a reușit să facă o politică mare […] A dovedit o inteligență incontestabilă și o intuiție sigură […]”. O carte scrisă la repezeală, un text ce are un enorm potențial de compromitere a autorului său.

Nota mea: 5

Un roman de o calitate execrabilă. O tânără slovenă hotărăște să se sinucidă, este salvată și internată într-o clinică psihiatrică, unde se constată că inima ei are să cedeze curând. Urmează, desigur, ca Veronika să descopere adevărata valoare a vieții în zilele pe care le mai are de trăit. Coelho se lansează în interminabile tirade mistice, culmea superficialității fiind atinsă în pasajele în care se pun în discuție scenele biblice cu Adam și Eva. Momentul culminant al prostului gust e finalul romanului, când aflăm că, de fapt, Veronika nu se află în pericol de a muri. Totul fusese o strategie a doctorului Igor care, spunându-i Veronikăi că mai avea câteva zile de trăit, voia, de fapt, să o vindece de eventualele viitoare tentative suicidale. Absolut inexplicabil succesul unui asemenea text… Povestea ar avea, până la un punct, ceva potențial, dar obsesia lui Coelho pentru misticisme ieftine, de curtea blocului, strică tot.

Nota mea: 3

Un fabulos document care acoperă perioada 1981 – 2000. Îi regăsim aici pe Cioran, Eliade, Ionescu, Paleologu, Pleşu, Liiceanu, Goma, Doina Cornea ş.a într-o serie de evocări lipsite de patetism, care nu judecă decât arareori şi atunci în virtutea unui singur instrument: etica sau est-etica. Demult nu am mai citit un text atât de coerent ca scriitură şi atât de bogat în informaţii. Jurnalul se parcurge cu o uimitoare uşurinţă, evitând să cadă într-o exacerbare a ego-ului, păcat pe care , de regulă, jurnalele îl au. Monica Lovinescu e prezentă permanent în text, dar rămâne şi în afara lui, în sensul că selectează informaţii care au relevanţă dincolo de propria ei biografie, practicând un soi de modestie scriitoricească destul de rară pe la noi. Nici un ton fals, nicio reacţie jucată. O excelentă lectură, în urma căreia lucrurile devin mai clare, căpătând consistenţă. Nimic din încrâncenarea şi didacticismul anticomunismului practicat de Herta Müller.

Nota mea: 10

Un roman rusesc de la prima şi până la ultima lui pagină. Nu în ceea ce priveşte povestea, care e, de fapt, o non-poveste, ci din perspectiva construcţiei magistrale a personajului central, Martin Edelweiss, un tânăr care emigrează din Rusia, alături de părinţii săi, din cauza revoluţiei ruseşti, cutreierând Europa, negăsindu-şi, parcă, locul nicăieri. În cele din urmă, el forţează intrarea în Rusia acum bolşevică, cu riscul de a-şi pierde viaţa. Aşa se încheie textul. Romanul e unul despre… sens. Personajul caută sensuri peste tot, în dragoste, în cărţi, în peisaje, în viaţa boemă. În cele din urmă, sensul se refuză, trebuind a fi căutat la origini: în ţara natală. E o carte despre dezrădăcinare, dar nu are nimic patetic sau ideologic în ea. Uşor deranjantă postfaţa lui Emil Iordache, care, în loc să se concentreze asupra contextului în care cartea trebuie receptată, face analize inutile pe text, în maniera unui comentariu mediocru pentru clasa a XII-a de liceu.

Nota mea: 9

Povestea în sine are un enorm potenţial. Acţiunea se desfăşoară, în bună parte, în Israel, în primii ani de după independenţă. Pe fundalul dificultăţilor inerente vremurilor, asistăm la fragmente din copilăria unei tinere fete de condiţie modestă, evreică româncă. Al doilea plan ne vorbeşte deja despre acelaşi personaj care, ajuns la maturitate, trăieşte o povestea de dragoste eşuată cu un evreu spaniol. Interesant este de observat cum evrei veniţi din toate colţurile lumii îşi trăiesc dramele identitare, în încercarea de a-şi construi o altă identitate ca cetăţeni ai aceluiaşi stat (Israel). Din păcate, nu se pune un accent deosebit pe această problematică. Subiectul, în integralitatea lui, e ratat cu graţie prin totala lipsă de farmec cu care e spusă povestea. Fie din vina traducătorului, Cerasela Barbone, fie din cea a autoarei,scriitura e aridă, bolovănoasă, imaginile sunt şterse, personajele sunt biete păpuşi mecanice iar frazarea e naiv-infantilă.

 Nota mea: 5

O scriitură grea, producătoare de angoase, încrâncenată. Eseurile sunt mărturii şi confesiuni, scrise ca atare. Fără să fie lipsite de o anume capacitate de a seduce, textele sunt, totusi, o mărturie că Herta Müller, ca scriitoare, este prizoniera propriei biografii. Mult prea multe speculaţii… lingvistice, interpretări speculative de etimologii, metafore greoaie… Nu e o lectură uşoară, în primul rând pentru că imaginile şi ideile nu se aşază coerent, într-o anume ordine, ci par a fi rodul unei gândiri spontane, fracturate, cu treceri bruşte de la un moment la altul, cu repetări ale aceleiaşi idei, prezentată în aceeaşi formulă, de la un eseu la altul. Valoarea cărţii provine din calitatea şi densitatea mărturiilor, nicidecum din capacitatea autoarei de a lucra cu instrumente literare.

Nota mea: 6

Biografia cărţii e destul de spectaculoasă, un soi de cancan literar care banuiesc că e singurul care poate justifica atât publicarea, cât şi lectura ei. Terminat în 1942, textul e o comandă pe care Miller a executat-o pentru bani. Pornografie în stare pură, fără nici cel mai mic interes pentru dezvoltarea unei poveşti sau a unor personaje, „Opus Pistorum” e un roman lipsit de imaginaţie, repetitiv… După ce se epuizează relativ repede toată gama semnificativă de experienţe sexuale, totul se repetă la nesfârşit, agasant. Interesant e cum Dan Silviu Boerescu, scriind prefaţa, încearcă, cu disperare, să îi găsească valenţe literare, relativizând la maximum ideea de literatură însăşi. Traducătoarea, Roxana Boboc, scrie şi ea un text despre experienţa traducerii lui „Opus Pisotrum”. Savuros prin superficialitate. Doar un citat: „La finalul traducerii ei, am trăit senzaţia că mă aflu la capătul unei nesfârşite noţi de desfrâu. Epuizată, dar în ultimă instanţă, satisfăcută”… Parol! Lectura e o pierdere de vreme.

Nota mea: 2

Titlu de referinţă pentru literatura erotică, cartea are o poveste ce rivalizează cu cea a lui O. Autoarea şi-a dezvăluit identitatea abia la vârsta de 87 de ani, in 1995. Publicat în a doua parte a secolului XX, romanul are în centrul său o eroină care se lasă supusă celor mai fanteziste torturi şi umilinţe doar pentru că acestea îi sunt cerute de iubitul ei. Interesantă este nu povestea în sine, ci foarte subtilele paralele pe care O. le face între religie şi erotism sau, mai degrabă, între două tipuri de subordonare extremă care, aparent, nu pot fi aşezate în aceeaşi ecuaţie: cea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de persoana iubită. Fără să fie o capodoperă, textul are calităţi literare certe.

Nota mea: 7

Cartea este un text de referinţă în istoria literaturii SF, pe textul ei bazându-se pelicula „Blade Runner”. Într-un viitor nu foarte îndepărtat de zilele noastre, din cauza unui război devastator, de pe Pământ dispar animalele şi insectele. Puţinii locuitori care nu au emigrat pe alte planete, îşi trăiesc existenţa acoperiţi de praf şi plătind preţuri exorbitante pe animale de companie, vii sau artificiale. Personajul principal e un vânător de recompense a cărui slujbă este anihilarea roboţilor umanoizi. Intriga, spre deosebire de cea a filmului, e cu mult mai complexă. A se citi numai de pasionaţii de SF, pentru că textul e realmente SF în stare pură.

Nota mea: 8

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…