Grete Tartler, „Identitate europeană”, 2006, București, Editura Cartea Românească, 250 de pagini

Deși tratată cu erudiție și competență, problema europeană, așa cum e discutată în această carte, are ceva idilic în modul în care  e privită. Se ocolesc  problemele spinoase ale identității europene sau se discută superficial, într-un limbaj diplomatic ce tinde uneori să se transforme într-un veritabil limbaj de lemn. Resursele bibliografice, bine folosite, lasă rareori locul opiniilor și credințelor personale. Rezultatul este un text în spatele căruia e greu să ghicești un autor în carne și oase, cu idei si opinii. Tema aleasă  cred că presupune inevitabil și o poziționare care să transforme textul dintr-o colecție de fraze corecte, dar lipsite de viață, într-un eseu care are în el ceva programatic, asumat. Or, tocmai asta lipsește.

Nota mea:  7

Klaus Iohannis, „Pas cu pas”, București, Editura Curtea Veche, 2014, 210 pagini

Fără să aibă exercițiul și nici vocația scrisului, Klaus Iohannis reușește să fie autentic în această carte. În esență, textul e destul de greu de citit. Frazele sunt curat elaborate și gândite, însă lipsite de orice urmă de spectaculozitate. Nici măcar la nivelul frazării, Iohannis nu se dezminte. Textul său eșuează, de multe ori, în clișeu; nu are darul descrierii și nici capacitatea  de a crea imagini puternice. Cu toate acestea, aerul general al cărții e unul de o sinceritate debordantă, uneori vecină cu naivitatea. Cumva, Iohannis reușește să articuleze banalitățile cele mai înfiorătoare cu un aer de prospețime care vine tocmai din anticalofilismul său. De remarcat un tip de umor extrem de… particular. O combinație de seriozitate, autoironie și sobrietate comică…

Nota mea: 8

Pavel Dan, „Urcan bătrânul”, București, Editura Minerva, 2008, 609 pagini

Volumul reunește  26 de schițe și nuvele, antume și postume, având toate o singură tematică: satul transilvan și problemele lui la început de secol XX. Sunt câteva nuclee epice care se regăsesc obsesiv  mai multe texte: copilul de țăran care, plecat la școală, la oraș, se întoarce în sat bolnav și dezrădăcinat, contrastul dintre intelectualii decăzuți ai satului și săteanul bine construit moral etc. În general, supărător este tezismul unora dintre texte. Fără să idealizeze în exces, Pavel Dan e, totuși, sclavul unui anume pășunism promovat în epocă. Scriitura în sine este infantilă, lipsită de mijloace complexe de expresie; vocabularul, sărac și sec, este, poate, cel mai puternic indiciu că ne aflăm în preajma unui scriitor necopt, care-și caută vocea și, uneori, o caută în zone unde ea nu poate fi găsită. Pavel Dan a murit, de altfel, pe când avea nici 30 de ani, ceea ce explică stângăciile prozei sale, patetismul și tezismul ei. Per ansamblu, o lectură sterilă, fără orizont, previzibilă.

 Nota mea: 6

John Connolly, „Dark Hollow”, 2000,Hodder and Stoughton, Londra, 490 de pagini

Un roman care respectă cu strictețe toate convențiile și clișeele thriller-urilor polițiste. Îl avem pe Charlie Parker, un polițist a cărui soție și fetiță au fost ucise brutal de un criminal în serie, avem câteva crime și infracțiuni bizare, aparent fără legătură între ele (o răfuială mafiotă, sinuciderea unei bătrâne care evadează suspect dintr-un azil de bătrâni și confruntarea polițistului cu un infractor violent, Billy Purdue) și, desigur, avem o veche poveste de familie. Romanul mișună de interlopi, foarte bine surprinși, caracterizați și individualizați, nu excelează la capitolul love-story și exagerează când vine vorba de inflația de cadavre împrăștiate pe parcursul întregii povești. Finalul este, desigur, unul fericit. „Dark Hollow” e o lectură agreabilă, o narațiune scrisă, în mare parte, la persoana I; fără să fie o capodoperă, romanul întreține suspansul la cote rezonabile și are câteva momente în care devine imprevizibil (nu foarte multe, totuși).

Nota mea: 6

Iris Murdoch, „An Unofficial Rose”, Triad/Panther Books, 1977, 336 de pagini

Romanul lui Iris Murdoch spune povestea unor personaje care se simt prizonierele propriei lor existențe, ale propriilor lor mariaje. Găsim aici excelente radiografii ale unor personaje care își trăiesc crizele existențiale, la vârste dintre cele mai diferite. Hugh se simte eliberat din chingile unei căsnicii îndelungate, odată cu moartea soției sale, Fanny. Randall, fiul lui, este, la rândul lui, prins în interiorul unei căsătorii care-l plictisește. Numai că, spre deosebire de tatăl său, el găsește mult mai repede soluția: își părăsește soția pentru Lindsay. Tatăl îl încurajează, asigurându-i independența financiară. Deși surprinde plăcut măiestria autoarei de a scormoni în intimitatea personajelor sale, totuși, la un moment dat, povestea devine exasperantă, prin acumularea nesfârșită a unor povești de dragoste. Pânza narativă se lărgește până într-acolo, încât cititorul se simte nevoit să exclame: e prea mult! Hugh e încă îndrăgostit de amanta lui din tinerețe, Emma, însă este iubit în taină de Mildred; Ann încă își iubește soțul care a părăsit-o, însă e, în același timp, îndrăgostită de Felix; tânăra Miranda îl iubește în taină pe mai vârstnicul Felix, în vreme ce, la rândul ei, este dorită de Penny; Randall își părăsește soția pentru mai tânăra Lindsay, însă, are o scurtă aventură cu o slujitoare care, în mod evident, se va îndrăgosti de el; Felix o iubește pe Ann, însă nu-i este indiferentă nici Marie-Laure…  Cartea rezistă prin finele ei observații psihologice, dar se invalidează prin poveste, una siropoasă și dezlânată.

Nota mea: 7

Knut Hamsun, „Hunger”, Edinburgh, Rebel Inc., 1999, 198 de pagini

Laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1920, Knut Hamsut este un scriitor norvegian cu simpatii naziste. Opera sa a constituit, se pare, subiect de inspirație pentru Joyce, Kafka și Camus. Acțiunea se petrece în Kristiania, capitala Norvegiei. Cartea (parțial autobiografică) este scrisă la persoana I și are în centrul său un personaj excentric, plin de nevroze și angoase, un scriitor tot timpul sărac, în căutare de mijloace de subzistență. Foamea (temă centrală a romanului) de care se simte cvasipermanent amenințat e descrisă magistral. Ca, de altfel, toate stările personajului, toate accesele sale de mândrie, toate violențele sale, toate trăirile și bizareriile comportamentale generate de starea de sărăcie, de foamea care îl însoțesc permanent. Totuși, cititorul simte că această construcție excelentă a unui personaj, în jurul căruia gravitează o lume, este, pe alocuri, insuficientă. Scheletul narativ e extrem de subțire; romanul nu are suficientă forță epică. Finalul (eroul se îmbarcă pe un vapor și pleacă spre Anglia) pare unul grăbit. De admirat, totuși, analizele psihologice care, realmente, te fac de multe ori să simți aproape fizic ceea ce simte și personajul.

Nota mea: 8

R.S. Thomas, „Selected Prose”, Baskerville, Poetry Wales Press, 1983, 190 de pagini

Considerat a fi cel mai important poet galez, R.S. Thomas nu e suficient de convingător în paginile eseurilor acestei cărți. Selecția e haotică; conferințe, eseuri publicate, discursuri sau prefețe ale unor cărți de poezie, toate reunite într-un corpus de texte mediocru. Ceea ce deranjează e naționalismul lui R.S Thomas, incapacitatea multora dintre ideile lui de a traversa contextul în care au fost scrise sau cultura galeză. Aceasta pare a fi o carte editată în exclusivitate pentru cititorul galez sau, cel mult, pentru cel britanic. În acest amalgam de lirism infantil, atitudine pastorală, bucolică, naționalism desuet și naivitate, surprinde plăcut eseul „The Making of a Poem”. În textele sale de maturitate, R.S ajunge el însuși să se întrebe, pe bună dreptate, dacă nu cumva naționalismul său, militantismul său au influențat negativ opera sa literară.

Nota mea: 6

Ian Mc Ewan, „Atonement”, London, Vintage U.K, 375 de pagini

O capodoperă. Fără nicio scădere de nivel, de la prima până la ultima pagină. Romanul este structurat în trei părți și debutează cu o scenă care se desfășoară în reședința familiei Tallis,  în 1935. Briony, o copilă de 13 ani, pasionată de scris, interpretează povestea de dragoste dintre Robbie Turner și sora ei, Cecilia, într-o manieră personală, având impresia că Cecilia este hărțuită de Robbie. Când verișoara lui Briony, Lola, este agresată, Briony e convinsă că agresorul e Robbie. Acesta va merge la închisoare nevinovat, în urma depoziției lui Briony. În cea de-a doua parte, îl găsim pe Robbie soldat în cel de-al Doilea război Mondial. În ultima parte a textului. Robbie și Cecilia se reîntâlnesc după Război și își continuă povestea de dragoste atât de brutal întreruptă.  Finalul textului e scris la persoana I. Briony, acum o scriitoare celebră, e dominată de un sentiment de vinovăție. Tot acum aflăm că, în realitatea non-ficțională, Robbie și Cecilia nu s-au reîntâlnit niciodată, amândoi murind din cauza războiului. Ian Mc Ewan e un maestru al suspansului, un scriitor care își înțelege personajele ca nimeni altul, le descrie cu o coerență și minuțiozitate greu de egalat. Paginile dedicate ororilor războiului sunt vii, alerte, captivând cititorul prin autenticitatea cu care sunt scrise. Povestea e atât de bine asamblată, încât, la final, întorcând ultima pagină, regreți că totul s-a terminat.

Nota mea: 10

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…