Jurnal găgăuz

Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat în varianta sa (auto) – cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

mai – iunie 2016

În Europa, pe măsură ce te deplasezi mai către est, oamenii încep să vorbească altfel. Nu e vorba de limbă în sine, ci de tonul vocii. Cumva, ai senzația că se ceartă permanent, că au mereu ceva de reproșat. Încruntați, serioși, până și atunci când glumesc, dau senzația unor indivizi în permanentă stare de alertă. Trebuie spus că tinerii nu sunt așa. Când privesc în jurul meu, în Comrat, inevitabil îmi aduc aminte (atât cât îmi pot aduce aminte), de România anilor`90. Fac un calcul mental și încerc să îmi imaginez cam cum va fi arătat viața celor care acum au 50-60 de ani. Cât de debusolant trebuie să fie pentru locuitorii de această vârstă ai Găgăuziei să trăiești in anul 2016. Copilăria, adolescența și tinerețea, toate trăite în marele imperiu sovietic, pentru ca, mai apoi, maturitatea și bătrânețea să vină cu o lume nouă, cu reguli care probabil că li se par imposibil de înțeles. Nu e vorba numai de trecerea de la limba rusă la cea română, ci de un întreg mecanism de supraviețuire. Faptul că nu vorbesc română îi izolează, într-un fel. Este o dublă izolare; una administrativă, birocratică, și alta afectivă. În capitală, la Chișinău, se vorbește română în instituțiile publice, așa că trebuie să le fie foarte greu, de fiecare dată când ajung cu treburi pe acolo. Apoi, în multe zone din Republica Moldova, există un anume sentiment anti-rusesc; ei îl resimt din plin. Consecința? Se văd nevoiți să trăiască enclavizat, visând, unii dintre ei, la independență.

Merg să cumpăr un prelungitor dintr-un magazin din centru. Mă plimb printre rafturi, încercând să caut ceea ce-mi trebuie. Lângă mine, o femeie în vârstă înmoaie mopul într-o găleată cu apă și spală pe jos. La un moment dat, își ridică privirea și începe să vorbească. În rusă. Nu știu daca vorbește cu mine, însă cred că da, dacă ar fi să judec după privirea ei. Mi se pare nepoliticos să trec mai departe, chiar dacă nu înțeleg nimic din ce spune. Încerc să ii spun în română ce caut. Mă folosesc și de gesturi. Femeia începe să ridice tonul; vorbește din ce în ce mai tare. Scena are ceva complet absurd în ea; aștept câteva secunde, încerc să-i mai explic ceva în română și mă hotărăsc să merg mai departe. Între timp, atrasă de tonul acestei pseudo-conversații, apare o tânără. Se așază lângă femeia în vârstă și râde. Mă simt penibil. Stau în fața lor, cu coșul de cumpărături în mână, în vreme ce una dintre ele vorbește răstit în rusă, iar cealaltă râde, în timp ce ambele mă privesc… Mi se pare atât de grosolan tot ce se întâmplă, încât sunt, pentru câteva momente, paralizat. Trec, în sfârșit, mai departe, umil, cu ochii în pământ, căutând grăbit printre rafturi. Găsesc prelungitorul, plătesc și ies.

Ușor-ușor, realitatea din jurul meu începe să-și piardă, totuși, din stranietate. Femeia de la care îmi cumpăr țigări, în fiecare dimineață, mă recunoaște deja, știe ce vreau. Oamenii încep să-mi zâmbească la universitate. Studenții s-au obișnuit cu felul meu informal de a fi. Am până și un card bancar moldovenesc. […] nimeni în bancă nu vorbește română sau engleză. Țin în mână bucata de plastic, cu numele meu inscripționat pe una dintre fețe, și trăiesc un sentiment plăcut. N-am scăpat încă de senzația pe care o am în anumite dimineți… mă trezesc, privesc în jurul meu și mă întreb ce caut aici. Atâta vreme cât mă voi simți așa, înseamnă că procesul de adaptare este încă în derulare.

Ceea ce constat la universitate e că totul se face în ultima clipă. Nu pare a exista o viziune, un plan. Deciziile se iau pe moment și nu durează decât până în următorul moment, când cineva realizează că, de fapt, există o lege, o directivă, o hârtie oficială care vine în contradicție cu decizia tocmai adoptată. Pentru mine, provizoratul acesta continuu e confuz. Cu atât mai mult cu cât, uneori, mă privește direct. Discutăm orarul, în conformitate cu dorințele cursanților, pentru ca, mai apoi, să mă trezesc că cei care fuseseră de acord cu el îl găsesc acum imposibil de respectat. În ritmul acesta, vom discuta la nesfârșit. Realizez că trebuie să iau anumite hotărâri de unul singur și, mai apoi, să-i informez. Îmi displace profund modul acesta de a lucra și sper să  nu devină obișnuință. Atât ar mai lipsi, ca într-un spațiu care, pe alocuri, respiră cel mai curat aer sovietic, să mă sovietizez și eu…

Și ar mai fi o problemă… simțul umorului. N-am excelat niciodată la capitolul acesta. Verva și exuberanța celor din jurul meu tinde să mă inhibe, de aceea singura formă de umor pe care o practic cu un oarecare succes este auto-ironia. Doar că, aici, ea e riscantă. Risc să livrez celorlalți o imagine despre mine pe care eu o creez în tonuri ironice, dar ei o pot percepe ca fiind de domeniul realității. Aici, nu se practică auto-ironia. Toți se iau în serios; umorul pe care îl constat în jurul meu, care pare a avea succes, e unul mușcător, la limita fragilă dintre bârfa inofensivă și răutate.

Se apropie campania electorală. În Republica Moldova, vor fi alegeri prezidențiale anul acesta. Pentru prima dată, după multă vreme, președintele va fi ales direct de electorat. Miza este mare, orgoliile și patimile pe măsură. Ici-acolo, pe la vreo intersecție importantă, deasupra vreunei gropi care tronează în mijlocul drumului, se înalță falnice panouri electorale cu promisiuni dintre cele mai grandioase: „înainte – pentru un viitor european!”, „Doar PCRM, doar Voronin!”, „Cu PL în familia NATO și UE” ș.a.m.d. E aproape cert că Găgăuzia va vota un candidat care-i va aduce aminte de mama-Rusia. Până și cei mai educați oameni cu care am reușit să vorbesc au doza lor de euro-scepticism. Clișeul: se fură prea mult! Există nostalgia unei societăți centralizate, în care totul se decide de la centru. Din câte îmi dau seama, este exact același gren de ipocrizie ca cel practicat în România. Se fură foarte mult, e adevărat, dar marea problemă cred că e că mai toți se complac în sistemul acesta de mici favoruri. Fiecare se descurcă cum poate. E adevărat că unii fură miliarde, alții iau doar câte o șpagă micuță, în funcție de posibilități și de locul pe care îl ocupă în ierarhia statului, dar, în definitiv, e același lucru. Diferența între marii și micii corupți nu e decât una stilistică, de oportunitate.