Ianuarie 2017
Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat pe blog în varianta sa (auto)-cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.
La Comrat, începe să ningă abundent. Temperatura coboară cu câteva grade bune sub zero (cincisprezece, șaisprezece, șaptesprezece) și străzile sunt repede acoperite de un strat destul de gros de zăpadă. Se întunecă devreme. O iarnă obișnuită, la prima vedere. Nimic spectaculos diferit față de iarna românească… Și, totuși, o resimt altfel. Subiectiv, simt că trăiesc o iarnă rusească. Îmi analizez starea și nu mi-e greu să descopăr că sunt câteva lucruri care contribuie decisiv la apariția ei. În primul rând, trotuarele pline de zăpadă și oamenii pe lângă care trec (și eu și ei, la fel de grăbiți), eu gândind în română, ei vorbind în rusă. Aproape că nu se vede, timp de câteva zile, asfaltul. Totul e alb și, în ritmul în care ninge, va fi și mai alb. Limba rusă vorbită pe străzi, inscripțiile rusești de pe clădirile din centrul orașului, toate invită la un soi de melancolie. Așa mi-am imaginat mereu, citindu-i pe scriitorii ruși, că trebuie să arate o iarnă rusească… Apoi, am terminat de citit „Marile speranțe” (Dickens) și încep să citesc Turgheniev („Fathers and Sons”, într-o ediție englezească). Acțiunea se petrece la o moșie rusească și întreaga atmosferă a textului rezonează pe deplin cu iarna din Comrat. Inexplicabil, între Dickens, Turgheniev și iarna de la Comrat găsesc legături afective.
La întoarcerea din România, după sărbătorile de iarnă (aici, Crăciunul și Anul Nou se sărbătoresc pe stil vechi), aflu că, din nou, camera în care locuiesc a rămas fără apă caldă. Instalațiile vechi și îmbătrânite ale căminului n-au mai putut face față unei noi ierni. Ceva a înghețat, nu înțeleg cu exactitate ce. Revin, deci, la vechea soluție a dușului de la capătul coridorului. Printr-un binecuvântat miracol, acolo este încă apă caldă. E, totuși, bine că înghețul afectează selectiv instalația de încălzire și țevile; altfel, stilul meu de viață s-ar fi înrăutățit dramatic.
Un alt interviu pentru Radio Chișinău… Există un interes pentru activitatea pe care o desfășor aici. Cum mă descurc în Găgăuzia, nefiind vorbitor de rusă? Care este interesul celor de aici pentru limba română? Care e, în general, atmosfera la Comrat? Realizez câteva lucruri: 1. Foarte mulți, în Republica Moldova, cred că Găgăuzia e „altceva”, o zonă de conflict mocnit 2. Există senzația că opțiunea rusofonă a celor din regiunea găgăuză este vizibilă pe stradă, că ea influențează vital viața de zi cu zi a oamenilor.
Intuiesc, aici, o problemă de ordin general. În țările europene ceva mai sărace (aici, includ, firește, și România), oamenii nu mai știu cum să trăiască în afara politicului. Existența lor cotidiană e îmbibată de politic. Cetățenii au ajuns să creadă în politică mai mult chiar decât politicienii înșiși. Rezonează cu patimă la orice declară sau face cutare lider politic, se înfierbântă la auzul veștii că nu știu ce partid își propune să facă nu știu ce… E ca și cum nu ar mai exista viață în afara politicii. Ironia e că oamenii politici (de aici și din România, nu știu alții cum sunt…), în marea lor majoritate, îmi par a fi nu atât de diferiți unii de alții. Ei creează în societate ideea că susțin diferite ideologii, că promovează diferite principii, dar, pe deasupra tuturor acestor chestiuni, sunt perfect conștienți că aparțin unei aceleiași caste. Patima lor e jucată, e teatrală, e mimată… Cetățenii, însă, o consideră autentică. În virtutea acestei patimi, noi, oamenii de rând, ne agităm sincer, renunțăm la prieteni și prietenii. Zilele acestea, în România, părinții încearcă să își convingă copiii, copiii încearcă să își convingă părinții, bugetarii polemizează cu „corporatiștii”, tinerii cu bătrânii… Și toate astea, pentru ce?! În vreme ce noi ne depărtăm unii de alții, din cauza patimilor politice, ei, politicienii care le-au generat, stau împreună la aceeași masă, negociază, discută, își strâng mâna și își 
zâmbesc politicos și ipocrit, în spatele camerelor de luat vederi…
Personal, am luat hotărârea de a nu mai avea nicio atitudine publică legată de politică. Nicio postare pe Facebook, nicio declarație în presă, niciun articol pe astfel de teme… Mă simt ca prins într-o capcană… E prea multă discuție despre politică, e prea sufocantă senzația că, de la o vreme, politica ne-a invadat toate spațiile intime… Vorba unui prieten (M.R.), zilele astea parcă îți e și dor să mai vezi pe Facebook și altceva, în afară de politică, fotografii cu pisici sau gospodine care-și postează prăjiturile abia scoase din cuptor…
Revenind la Găgăuzia, firește, aceasta este o zonă preponderent rusofonă. Însă, aici, ca de altfel oriunde în lume, cred, oamenii au propriile lor interese, propriile lor probleme, propria lor viață de trăit. Mai mereu, de la distanță, conflictele se văd mai mari decât sunt ele, văzute de aproape. Îmi amintesc discursul naționalist al românilor față de așa-zisul Ținut Secuiesc. Miturile care circulă despre județele în care majoritari sunt maghiarii… Cei mai vehemenți sunt aceia care nu au avut vreodată contact cu realitatea de acolo. De la distanță, așadar, pare uneori că tensiunile sunt mai mari decât sunt ele în realitate. La fel și aici…
Am o experiență personală interesantă. Într-una dintre serile de sâmbătă, alături de câțiva prieteni de aici, merg să joc biliard la unul dintre barurile din centrul orașului. Două mese mari, luminate… Una se eliberează destul de repede. Pentru că sunt într-un grup cu câțiva americani, vorbitori de rusă, inevitabil, ajungem la un dialog cu localnicii. Conversațiile se desfășoară parțial în engleză, majoritar în rusă, cu fraze în română și… italiană. Unul dintre cei cu care discut este un fost muncitor în Italia. S-a întors în Comrat cu câteva luni în urmă. Aflând că sunt român, îmi vorbește mult în italiană, căutând, în același timp, un cuvânt în română care să exprime ceea ce ar fi vrut să-mi transmită. Până îl găsește, se folosește de gesturi. În cele din urmă, are o revelație… Găsește cuvântul și îl rostește, rar și clar, de trei ori: pace… pace… pace… De ce simte nevoia să-mi spună „pace”, aflând că sunt român?! Tocmai pentru că, în lumina ultimelor alegeri, a ultimelor evenimente de aici și din România, senzația generală e că Găgăuzia, fiind rusofonă, e și românofobă… Sigur, mi s-ar putea spune că sunt naiv… Poate chiar sunt… Dar, cred cu încăpățânare într-o lume a nuanțelor, suficient de mare, încât să ne încapă pe toți, indiferent de opțiunile noastre. Nu oricine vorbește rusă este un admirator al regimului autocratic al lui Putin, la fel cum nu oricine vorbește română este un adept al dezmembrării Moldovei sau al unirii ei forțate cu România. Am ajuns să gândim în acești termeni exclusiv din pricina discursurilor politice.
Îmi aduc aminte că, atunci când am avut primul curs aici, i-am rugat pe studenții mei să spună câteva cuvinte despre ei și despre motivul pentru care aleg să învețe limba română. Una dintre studente mi-a spus atunci că nu-i place limba română și că nu o va vorbi. Ea preferă limba rusă. N-am insistat. La finalul cursului, la examen, am constatat că lucrarea ei și modul de a se exprima în română progresaseră simțitor. A promovat examenul cu o notă bună. În definitiv, asta contează. O limbă, oricare ar fi ea, nu ar trebui să devină instrument ideologic. N-am mai discutat vreodată despre ceea ce-mi spusese atunci, la început. Am simțit că o prelungire a discuției n-ar face decât să îi întărească ideile și convingerile. Am încercat, însă, în următoarele luni să fac tot ce pot pentru ca ei toți să nu mă perceapă drept un profesor român cu o agendă ideologică. Dacă s-ar fi întâmplat asta, s-ar fi închis în ei înșiși.
Opiniile noastre, convingerile noastre, nu sunt niciodată ale noastre. Ele ne sunt impuse de un context, de mediul din care ne luăm informațiile și de oamenii care ni le livrează. Pentru a le schimba, nu e nevoie de confruntare directă; tot ce e necesar e să aducem un plus de informație, adică un alt context. Cu calm, cu tact, în așa fel, încât, la final, ele, convingerile, să se nască dintr-o cunoaștere mai în detaliu a realității. Cel mai dificil lucru mi se pare a fi schimbarea unor mentalități impuse de o realitate politică. Ceea ce sădesc în mințile noastre politicienii, cu câteva discursuri seci și stupide, dispare de acolo așa de greu… Dacă dispare…
Am revenit la Comrat fără mașină. Drumul de vreo 20 de minute de la cămin până la universitate, prin zăpadă, este, nu de puține ori, reconfortant. Îmi pot limpezi gândurile. Aș zice că, pentru mine, ianuarie 2017 înseamnă Turgheniev și o albă, friguroasă iarnă rusească…