Martie 2017

Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat pe blog în varianta sa (auto)-cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

Se aniversează 26 de ani de la înființarea Universității. Ne adunăm cu toții în sala de festivități. Urmează discursuri în rusă, în găgăuză, în română. Discursuri […] pline de mesaje încurajatoare și de idei mărețe. Una dintre ele revine constant: prin educație se poate salva un popor, prin educație poate progresa o societate. Nimic mai fals… În primul rând, autorii și executanții marilor genocide ale secolului XX nu erau complet needucați; unii dintre extremiștii teroriști care decapitează și aruncă în aer semeni de-ai lor (nu de puține ori, copii) au diplome universitare. Apoi, lumea academică, de aici și din multe alte părți, e plină de farseuri, de profesori universitari, în cel mai fericit caz, blazați și exclusiv blocați în lumea conceptelor și a teoriilor, în cel mai nefericit dintre cazuri, ajunși acolo pentru că au rude care le-au asigurat accesul în lumea universitară. În licee și școli generale, domină fie ignoranța, fie inadecvarea. Școlile de aici și din România (vorbesc doar de ele pentru că le cunosc mai bine) sunt populate de profesori apăsați de griji materiale și preocupați doar de umplerea timpului până la data următorului salariu. Și, apoi, ce înseamnă în definitiv educație? Noțiuni fundamentale despre un domeniu sau altul, norme morale și de conduită, niciuna din toate astea sau ambele, în proporții indistincte? Ar trebui să renunțăm la ideea că educația ne face mai buni. Cel mult, ea ne poate ajuta să ne ținem mai bine în frâu impulsurile și tendințele distructive. Însă, doar de teama consecințelor… Sunt convins că, dacă societatea n-ar mai pedepsi (atât cât o face!) exagerările naționaliste, antisemitismul și xenofobia, ele ar ieși din nou la suprafață. Și asta pentru că resorturile interne care au alimentat exterminarea evreilor, discriminarea celor de o altă culoare sau ura față de cel care e diferit sunt încă acolo; doar că, o vreme, normele lumii în care trăim au statuat că ele sunt indezirabile. A vorbi, deci, despre rolul benefic al educației, astăzi, este o glumă…

7 martie… îmi aniversez, o dată în plus, ziua de naștere în afara țării. Nu mă deprimă atât gândul în sine, ci faptul că, de câteva zile, am o durere îngrozitoare de picior. Cobor dealul șchiopătând, de la căminul unde stau și până la universitate și, mai apoi, îl urc în sens invers. Merg încet și mă simt ușor ridicol. Îmi termin orele și mă îndrept spre casă, cu gândul de a nu ieși până a doua zi dimineața. Mă sună F. Sunt invitat la un restaurant din centru, Atlantida. Vor fi acolo și câteva colege de la Catedra de Limbă engleză. Nu știu de ce accept invitația. În mod normal, nu mă sperie gândul de a-mi petrece ziua de naștere singur, uitându-mă la un film, bând o cafea, fumând o țigară sau citind. Fac un duș la capătul coridorului, mă îmbrac și ies, cu gândul de a lua microbuzul din fața căminului până în centru. Așteptându-l, încep deja să regret decizia de a ieși. Oprește lângă mine o mașină. E una dintre colegele care merge în aceeași direcție. Urc și, în câteva minute, sunt în fața restaurantului. Mă întâlnesc cu F. și trăiesc primul din multele momente jenante care aveau să se succeadă exasperant întreaga seară. Nu fusesem invitat pur și simplu la restaurant, ci într-un separeu care fusese închiriat pentru… 8 martie. F. are, pentru fiecare dintre femeile care participă, un buchet de flori. Eu… nimic. În vreme ce le urează la mulți ani, oferindu-le flori, eu zâmbesc doar jenat, întrebându-mă de ce nu mă gândisem la toate astea. Aș fi putut fie refuza, fie cumpăra, la rândul meu, flori. Ne așezăm la masă. Aș vrea să plec, însă nu pot. Ar fi un al doilea semn de mitocănie, după episodul cu florile. Îmi torn un pahar cu vin roșu și încerc să fac conversație. Sunt, însă, atât de jenat de întreaga situație, încât, după nici o jumătate de oră, vărs paharul cu vin într-o farfurie cu piure de cartofi. Picături de vin ajung și pe sacoul lui F. După încă ceva timp, sparg de-a dreptul un alt pahar. De data asta, vinul pătează doar fața de masă. Seara curge cam în aceeași notă. La final, încep să mă simt ceva mai bine, după ce contribui și eu cu o sumă de bani la cheltuielile comune pentru închirierea sălii și masă. Ajung acasă epuizat, promițându-mi să nu mai ies în lume atunci când știu sigur că nu am starea necesară pentru a socializa. Nu cred să mă pot ține de promisiune, dar imaginea serii acesteia de 7 martie, când am preferat să marchez cei 39 de ani ai mei în cel mai jenant mod cu putință, ar trebui să mă ajute în viitor.

Într-o dimineață, cobor din nou dealul șchiopătând și mă intersectez cu un bărbat care lucrează la salubritate. Îmi cere, în limba rusă, o țigară. Înțeleg gestul, nu și limba. După ce își dă seama că nu vorbesc rusă, omul îmi spune în română: mulțumesc, frate. Dintr-o dată, irațional, retrăiesc sentimentul pe care l-am avut în India, după mai bine de un an, când am simțit că deja, într-un anume fel, fac parte din comunitate. Comrat este un oraș suficient de mic, încât să ne cunoaștem fiecare cu fiecare. De obicei, mănânc într-unul dintre cele două restaurante din centru: Boulevard sau Andy`s. La Andy`s, zilele trecute, după ce am terminat de mâncat, am salutat cu „dazvidania”. Chelnerul mi-a răspuns „la revedere”. Poate că, dacă n-ar mai fi atâta politică in jur, am putea comunica mai bine. De anul viitor, va trebui să învăț rusă.

Se petrece un incident amuzant în apropierea universității. Ambasadorul României și alți invitați (câțiva, reprezentanți ai presei de la Chișinău) sosesc la Universitate pentru un eveniment oarecare. Sunt în fața clădirii, fumez în momentul în care sosesc mașinile. Îi întâmpin, însoțindu-i câțiva pași până la intrarea în clădire. Din spatele nostru, o bătrânică adusă de spate, împingând un cărucior, întreabă în rusă de unde vin domnii. Cineva îi răspunde că de la Chișinău. Bătrâna ia foc. Își lasă căruciorul și începe să gesticuleze violent, ridicând tonul. Spune ceva despre drumurile proaste din Comrat, despre lipsa de interes a guvernanților. E convinsă, probabil, că vorbește cu cineva din guvernul central și cere socoteală pentru lucrurile care merg prost în Găgăuzia. Și iată cum delegația Ambasadei României ajunge să fie făcută responsabilă pentru calitatea drumurilor din Comrat… Dincolo de ineditul situației, însă, e și ceva extrem de serios. Se observă și în România același lucru, însă mi se pare că aici proporțiile sunt altele. Se cască o enormă prăpastie între omul politic și omul de pe stradă. De o parte și de alta a prăpastiei, există două lumi care, de ceva vreme, par a nu mai avea legătură una cu alta. Lumea politicienilor, plină de cifre și sisteme macroeconomice, plină de parteneriate strategice și strategii globale și lumea oamenilor de rând, a celor care se simt jefuiți, în primul rând pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă dincolo de prăpastie. Când cele două lumi se ating, se nasc tensiuni periculoase. Când politicianul coboară din mașina lui cu geamuri întunecate, e întâmpinat adesea cu ură și frustrare. Soluții ușoare pentru rezolvarea problemei nu sunt. Însă, dacă nu se va face ceva cât de curând, lucrurile pot degenera.

Pe 12 februarie, exact un an de când am ajuns la Comrat… Capitala micii regiuni găgăuze mi se pare și acum un mic orășel de provincie care reușește, în același timp, să fie și parte a întregii agitații din Republica Moldova, și un spațiu relativ liniștit, monoton, unde oamenii își trăiesc existențele, măsurându-le în zile egale, cu nimic diferite una de alta. Moldova mi se pare a fi, în integralitatea ei, asemenea unui adolescent care dramatizează în exces, pentru care orice gest, orice atitudine are semnificația unui tsunami in miniatură. E aici o lume care încearcă să se poziționeze, debusolant și confuz, între Rusia și Europa. Mai nou, apare și mitul Republicii Moldova ca stat perfect independent, egal depărtat de Rusia și Europa. De unde stau eu, această din urmă idee se vede ca o imensă iluzie. De altfel, nu știu să existe astăzi țări care să aibă independența la care visează unii și alții aici. Poate doar Coreea de Nord… În rest, suntem cu toții interconectați, într-un fel sau altul, împărțind unii cu alții, după reguli economice sau politice, resursele de care avem parte. Așa funcționează lumea, în special după Al Doilea Război Mondial… Cred că doar țările extrem de bogate își pot permite să aspire la un anume grad de independență. Când ești sărac (acesta e, de altfel, și cazul României), singurul lucru pe care îl poți face e să fii inteligent, nu independent; să negociezi și să te așezi la o masă pe care deja există mâncare, în funcție de propriile tale interese. A crede că poți sta într-un separeu, singur, împărțindu-ți sărăcia, turnând din ea, în mod egal, în farfurii ciobite, în speranța că-ți va ajunge măcar pentru două mese pe zi, e sinucidere curată.  În plus, regulile de alcătuire ale lumii rusești și ale celei europene sunt atât de evident diferite, încât a spune că poți trăi liniștit, luând câte ceva din fiecare, mi se pare a fi suprema utopie. Sunt atâtea contradicții, că încercările de a le acomoda e posibil să producă mai mult rău decât bine.

Cu toate astea, așa cum spuneam, indiferent de micile sau marile scandaluri politice din presa moldovenească, viața are aici propriul ei ritm. Ritm din care evadez pentru câteva zile pentru a pleca spre Chișinău. Merg de la Gara de Sud către hotel într-un taxi unde șoferul ascultă manele românești, la volum maxim. Nu-i atrag atenția… E în lumea lui, o lume din care eu nu fac parte decât o jumătate de ceas. Străzile, chiar și arterele principale, sunt acoperite de zăpadă. Ninge abundent. Troleibuzele sunt, mai toate, pline. Merg destul de mult pe jos, încercând să învăț topografia orașului și numele de străzi. Ele se ramifică haotic; orașul crește în dimensiuni, fără ca cineva să dirijeze această creștere. Se întinde după cum îl taie capul. Zone întregi par un șantier în lucru; se înalță blocuri și clădiri de firme, unele dintre ele părând a fi temporar abandonate.

Peronul Gării de Sud este locul unde încasez prima mea amendă. N-am fost niciodată amendat până acum. Fumez în aer liber, alături de un morman de pungi de plastic, sticle și ambalaje abandonate pe jos. Lângă mine oprește o mașină a poliției. Cei trei-patru oameni care, ca și mine, fumează, își sting în grabă țigările. Mă gândesc să fac la fel, dar mă opresc două lucruri: 1. Ideea că aș fi penibil, că m-aș comporta ca un adolescent și nu ca un adult responsabil și 2. gândul că nu detest nimic mai mult decât gesturile gregare, impulsul de a urma turma. Polițistul de apropie și îmi spune că fumatul este interzis în orice spațiu, în afara celor special amenajate. Îmi cer scuze, sting țigara, sunt invitat lângă mașina poliției și mi se completează un proces-verbal de contravenție. 1000 de lei moldovenești, aproximativ 250 de lei românești… Dacă plătesc în 24 de ore, achit jumătate din sumă. Sunt informat că pentru crima de a fuma în aer liber în Republica Moldova, printre gunoaie și resturi menajere, legea nu prevede avertisment, ci direct amendă. Amendă cuprinsă între 1000 și 2800 de lei… Îmi aduc aminte că există aici pensii de 800 de lei pe lună. Plătesc în aceeași zi, la bancă. Sigur că nu mă pot abține să nu povestesc totul șoferului de taxi care mă duce, la finalul sejurului, către Gara de Sud. Aflu că pe el îl amendaseră în mașină. Când ajung în Comrat, imediat ce cobor din rutieră, îmi aprind o altă țigară. Aici, totul e ceva mai relaxat… Cine știe, poate că peste câțiva ani, în Chișinău se va respira cel mai curat aer de pe planetă. Odată problema fumătorilor rezolvată, mai rămân doar câteva detalii de pus la punct: mașinile vechi ce poluează îngrozitor, fabricile, la fel de vechi și ele, și gunoaiele menajere abandonate pe trotuare sau aruncate la întâmplare prin spatele blocurilor. Primul pas este deja făcut: în Chișinău se amendează fumătorii pe stradă; însă, mai există alte plăceri vinovate care nu intră sub incidența legii. Se pot, spre exemplu, arunca tot felul de gunoaie direct pe stradă, de pe geamurile mașinilor de lux.

Pe 9 aprilie, trebuie să fiu la Fălești, un oraș în nordul Republicii Moldova. Am fost invitat să fac parte din juriul unui concurs de Public Speaking, organizat într-un liceu. Voi ajunge acolo mai repede, pentru a participa la o întâlnire cu elevii liceului. Pe 10, trebuie să fiu la Chișinău pentru Festivalul Limbilor, manifestare organizată de Centrul Evreiesc Kedem. Am fost invitat și anul trecut. Ideea e generoasă. Lectori din toată Republica Moldova vor vorbi despre limbile pe care le predau. Voi încerca să iau trenul de la Chișinău la Fălești sau măcar invers. Nu am circulat niciodată cu tenul aici… E o experiență pe care mi-o doresc. Nu știu încă despre ce voi vorbi. Anul trecut, am pregătit o prezentare PowerPoint cu câteva expresii idiomatice românești și povestea reală din spatele lor.

Din țară, mi-am cumpărat „Solenoidul” lui Cărtărescu. Încep să-l citesc cu aviditate. După primele 200 de pagini, cred că mă aflu în proximitatea unei capodopere. Pe măsură ce le parcurg pe restul, însă, entuziasmul dispare. Scrie bine Cărtărescu, dar povestea e atât de subțire, atât de șubredă, atât de haotică, încât mi se pare că ea va curge inutil în restul de 600 de pagini.

La Universitate, mă îngrijorează lipsa de entuziasm a celor mai mulți dintre studenți. Lipsa de entuziasm pentru orice. Mi se pare adesea că nu au pasiuni, că trec prin viață așteptând să treacă zilele și anii pentru a-și lua locul, supuși, în lungul șir al oamenilor care au o slujbă, o familie, o mașină și… cam atât. În plus, mă exasperează obediența celor mai mulți dintre ei față de autoritate, față de orice fel de autoritate. Profesorul își poate permite luxul de a spune aproape orice, fără a se teme că cineva dintre cei care îl ascultă îi va pune la îndoială raționamentele și judecățile. E mediul ideal în care și-ar dori să predea câțiva dintre colegii mei din România; mai ales aceia care se plâng de lipsa „respectului”. „Respectul” acesta, însă, înțeles ca supunere față de vocea autorității, oricare ar fi ea și, mai ales, orice ar spune ea, este un adevărat dezastru pentru societate. Studentul care, astăzi, tace și acceptă va fi, mâine, votantul care tace și acceptă, înclinându-și capul, ca sub povara unui jug invizibil, de fiecare dată când politicianul ridică tonul vocii sau îi vorbește de la înălțimea intimidantă a vreunei tribune parlamentare.