Când, pe la 13-14 ani, de fiecare dată când plecam undeva cu trenul și era încă noapte afară, priveam la geamurile blocurilor din depărtare și-mi imaginam cam ce se putea petrece dincolo de acele geamuri, trebuie să fi crezut despre mine însumi că sunt original. Am aflat, mai apoi, că li se întâmplă multora, copii sau adulți, să încerce să ghicească dacă nu cumva dincolo de geamuri cineva moare sau altcineva iubește, cineva se ceartă sau altcineva își trăiește singurătățile, cineva s-a trezit pentru a ajunge la timp undeva sau altcineva își trăiește, pur și simplu, crizele de insomnie. A locui lângă calea ferată înseamnă, într-un anume sens, a-ți împărți existența cu aceea a miilor, zecilor de mii, sutelor de mii de călători. Acum, întrebarea interesantă mi se pare a fi: cine e mai câștigat? Călătorul care-și imaginează ce se întâmplă dincolo sau individul care, în spatele geamului, își vede de treaba lui, trăind, totuși, cu conștiința că cineva și-ar putea pune întrebări legate de el?! „A fi câștigat” înseamnă a-ți face mintea să se gândească, în fiecare zi, la lucruri la care nu s-a gândit în ziua precedentă. Adică, altfel pusă întrebarea, cine e mai câștigat, cel care-și trăiește în exclusivitate propria lui viață, ascuns în spatele unor perdele imaginare sau acela care își ține un ochi ațintit către lume, chiar dacă e obligat să imagineze ceea ce ochiul său nu distinge cu claritate?!

Atunci când unul dintre elevii mei m-a întrebat dacă eu cred că va veni ziua în care vom fi în totalitate înlocuiți de roboți, acesta a fost primul lucru la care m-am gândit. Pericolul nu e acela de a fi înlocuiți de roboți, ci chiar acela de a ne transforma în roboți. A te transforma în robot nu înseamnă altceva decât a fi capabil să îndeplinești, cu o oarecare precizie, același tip de sarcină. A privi lumea dintr-un singur unghi, printr-o singură fantă. Primul simptom al robotizării e extirparea curiozității. Chiar și în forma ei cea mai abjectă, care ar fi, să zicem, bârfa, curiozitatea are potențial. Ea angrenează dintr-o dată niște mecanisme interioare. Opusul ei nu înseamnă altceva decât refuzul de a merge mai departe, obsesia de a bate pasul pe loc. Sigur că oamenii lipsiți de curiozitate pot fi cumsecade, pot fi de-a dreptul de treabă, dar asta nu cred să-i facă mai puțin periculoși. Dacă mi s-ar îngădui, aș face, cel puțin o dată pe semestru, acest experiment cu elevii mei: ne-am urca cu toții într-un tren, pe la 3-4 dimineața, nu contează către ce destinație, și i-aș ruga să  privească pe geam și să-mi spună ce cred ei că se ascunde în spatele ferestrelor luminate pe lângă care trecem. Să încercăm cu toții să construim biografii imaginare, să creăm oameni care au probleme, care simt, care sunt vii… Experimentul acesta e ușor periculos dacă are loc în România. Cu viteza trenurilor noastre, s-ar putea ca bieții elevi să nu mai fie nevoiți să-și imagineze nimic; ar avea timpul necesar să vadă totul cu suficientă claritate. Și, totuși…

A fi curios e, înainte de toate, a fi capabil de auto-ironie. Nu poți fi curios,  luându-te tot timpul în serios și, evident, când nu te iei în serios, nu poți fi altfel decât auto-ironic. Curiozitățile genuine, infantile, presupun, inevitabil, că, la  un moment dat sau altul, adresezi întrebări penibile. Curiozitățile tale pot fi, dacă ele sunt reale, privite drept semn al ignoranței sau imaturității.  Dar, dacă, știind toate astea, continui să le expui, dintr-o dată faci saltul către siguranță de sine și stăpânire de sine. Poate că cel mai cumplit lucru care se întâmplă azi prin școlile din România e că o sumedenie de elevi nu întreabă de teama ca nu cumva să pună o întrebare… proastă. Teama aceasta nu vine, desigur, din senin, ea e alimentată de profesori, de părinți, de societate. Curiozitatea e extirpată sistematic. Cetățeanul secolului nostru nu poate să aibă curiozități… excentrice sau, dacă le are, nu e educat să și le exprime.

Unui copil i se iartă întrebarea: „de ce e cerul albastru”? Adulții inventează povești în semn de răspuns sau ridică amuzați din umeri. În realitatea, însă, deși întrebarea a fost rostită de, poate, un milion de ori, foarte puțini dintre noi pot răspunde de ce e cerul albastru și nu roșu, verde sau crem… Și nu ne preocupă prea tare lucrul acesta. Mergem mai departe și așteptăm să ne crească copiii și să ajungă și ei să pună întrebări… serioase.

Pentru orice există un organ. Există un organ al tristeții, al veseliei, al iubirii, al urii, al curiozității. Dacă organele noastre concrete, ochii, ficatul sau rinichii se găsesc în noi în virtutea unor legi ale evoluției și nu pot să dispară pe scară largă de la o generație la alta, când vine vorba de organele noastre abstracte, cele responsabile pentru veselie, tristețe, iubire, ură ori curiozitate, ele au nevoie de antrenament. În lipsa lui, se atrofiază până la dispariția totală. Or, omul căruia i s-a extirpat organul curiozității trăiește într-un soi de lichid amniotic, într-un soi de sclavagism modern. De aceea, școala românească este o școală care astăzi promovează sistemic și sistematic sclavagismul.

Curiozitatea mai e legată de un alt organ… vital și el. Imaginația. În goana trenului, ceea ce ochii noștri văd e o lumină aprinsă. De acolo, urmează o întreagă poveste. În colțul din stânga al camerei se găsește o masă, acolo, cu capul în mâini, se află un bărbat… Va avea o zi grea, va trebui să ia o decizie importantă. E singur și,  în singurătatea lui atroce, se luptă cu propriii demoni… O nesfârșită înșiruire de cauzalități, un exercițiu aproape psihanalitic pornește de la o simplă lumină văzută undeva, în goana trenului… Ceea ce se vede trebuie completat cu ceea ce se imaginează. Ceea ce se imaginează e legat de ceea ce simte cel ce imaginează. Ceea ce simte cel ce imaginează e în strânsă legătură cu ceea ce-i mobilează lui interiorul, intelectual și senzorial…

Pentru omul lipsit de curiozitate, o astfel de lume nu există. Nu există decât lumea în care trăiește. El este, deci, în postura nu a călătorului din trenul imaginar, ci în postura celui care, locuind lângă calea ferată, își bea cafeaua la o oră matinală, captiv în propria lui lume, în propriile lui griji, în propria lui existență.

OVIDIU  IVANCU  este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…