Facebook-ul are avantajul enorm de a te pune în legătură cu tipologii umane pe care n-ai fi avut şansa să le întâlneşti nici în două vieţi matusalemice. Te pune în contact cu ceea ce fac oamenii aceştia, unii dintre ei complet necunoscuţi, în timpul lor liber, cum gândesc şi ce le place să citească sau să asculte. Nu puţini se trezesc de dimineaţă şi, în timp ce îşi beau cafeaua, postează un text de genul cafeaua de dimineaţă… Şi tu, care niciodată nu i-ai văzut bându-şi cafeaua de dimineaţă, afli că asta fac în momentul acela. Chiar participi cu un like. Eşti parte din existenţa lor, respectându-le, totuşi, intimitatea, de vreme ce e propria lor alegere dacă vor sau nu să împărtăşească cu tine momentul exact în care îşi beau cafeaua dimineaţa. Eşti în mai multe părţi ale planetei în acelaşi timp, prezent, dar nu invaziv, iar pe măsură ce zilele trec, începi să recunoşti numele oamenilor doar văzându-le postările.

Unii sunt ipostaze moderne ale bunului creştin. Faţă de ei, eu sunt întotdeauna sceptic. Postează anunţuri umanitare, fotografii ale unor copii mutilaţi, strigând după ajutor, te invită să donezi sânge sau bani. Se revoltă la ideea că în Venezuela sau Iran oamenii nu cunosc democraţia, se umplu de patetism când e vorba de înfierarea nu ştiu cărui dezastru ecologic produs pe planetă. Vorbesc în exclamaţii, abrevieri, folosesc imperative, vocative, interjecţii… Suspiciunea mea vine tocmai de aici; prea se arată afectaţi de toate, pentru a le păsa cu adevărat de ceva. Să-ţi trezească aceleaşi reacţii dispariţia balenelor, încălzirea globală, criza umanitară din lumea a treia şi războiul contra terorismului e, pentru mine, un fapt care ridică serioase semne de întrebare. Înţeleg, e o atitudine civică, dar destul de… depersonalizată, artificială, mecanică, neverosimilă.

Alţii îţi deschid uşa dormitorului, te invită cu de-a sila să iei parte la propria lor biografie. Fie că e vorba de biografia exterioară, fie de cea interioară (în ultima categorie mă includ eu însumi). Te poartă de mână, alături de ei, atunci când merg la nunţi sau botezuri, la petreceri de tot felul, îţi arată imagini ale propriilor lor copii, la un an, la doi, la trei, când fac primii paşi, când merg pentru prima dată la grădiniţă etc. În fine, din categoria subsemnatului fac parte indivizii care, de îndată ce au terminat de citit o carte, simt nevoia de a spune şi altora că au citit-o. Îşi închipuie că pot fi de ajutor lumii, împărtăşind câte ceva din înţelepciunea pe care ei înşişi abia au acumulat-o. Patetică iluzie, vecină cu o uşoară exacerbare a orgoliului personal.

Mai sunt apoi indivizii sapienţiali, care rezonează profund la… citate. Găsesc un citat, ca de pildă, frumuseţea interioară te înnobilează, cea exterioară te obnubilează şi, emoţionaţi până la lacrimi de minunata zicere, ţi-o împărtăşesc cu bunăvoinţa unui Dalai Lama. Oamenii aceştia trăiesc din citate, ei înşişi sunt citate. Textele integrale îi sperie, exprimarea în afara aforismului nu are pentru ei niciun sens. E, totuşi, o condiţie aici: autorul citatului trebuie să fie unul cool, adică o prostie spusă de Einstein are infinit mai multe şanse să viralizeze  Facebookul decât o vorbă deşteaptă spusă de vecinul de la parter. Apropo, zicerea de mai sus, cu obnubilatul, îmi aparţine, prin urmare, nu va face carieră.

Din categoria glamour decadent fac parte aceia care mai mereu pozează. Ei, cu muşchii la vedere, ele, cochete, cu un evantai în mână sau în rochii vaporoase, privind pierdut, undeva în gol, fără să zâmbească prea mult, din pricina ridurilor care ar putea apărea. Îţi dai seama relativ repede că, dacă s-ar fi născut înainte de apariţia fotografiei, oamenii aceştia ar fi căzut în deprimare, şi-ar fi pierdut sensul existenţei. Invariabil, sub asemenea fotografii apare cel puţin un comentariu sunteţi frumo(a)s(ă), urmată de protestul timid, sibilinic, al împricinatului, care spune că de vină e camera de fotografiat sau că eh, nu-i chiar aşa, nu sunt aşa de frumo(a)s(ă)… Aproape că îi simţi roşind la primirea unor astfel de complimente. Ei postaseră fotografia doar aşa, din întâmplare…

Apoi, din păcate va trebui să mă includ şi în această categorie, avem… scriitorul pe Facebook. Dacă e publicat pe undeva, postează adresa articolului, desigur, doar pentru a-i informa pe cei interesaţi de subiect. Dacă nu e publicat nicăieri, îşi face blog. Se imaginează citit în cafenele, pe stradă, îşi vede aievea cititorii care abia aşteaptă noul lui text. Ca variante ale aceleiaşi tipologii, avem cântăreţul, pictorul, orice fiinţă umană care crede despre sine că e suficient de talentată într-un domeniu sau altul. Totuşi, predomină scriitorii. Cu cât ei au mai puțini cititori, cu atât mai mult își imaginează că într-un colț de lume, un anonim cineva le descoperă, cu plăcere, textele.

În fine, în fotografiile de pe Facebook, cu excepția câtorva originali care-și postează fotografii cu ei pe paturile de spital, toată lumea trăiește la modul ideal. Dacă n-ar exista viața reală, care să ne ajute să luăm o pauză de la atâta fericire, zâmbet și perfecțiune, ne-am plictisi teribil. Povestea vieților noastre, spusă în fotografii, pe Facebook, este cea mai proastă poveste spusă vreodată. Repetitivă, previzibilă, neverosimilă, enervantă… Și, totuși, continuăm s-o spunem. E plăcerea perversă a exhibiționistului, fascinația confuză a omului care confundă expunerea cu celebritatea…