Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, Bucureşti, Editura Humanitas, 322 de pagini

Un roman cu o biografie tragică, un text care a dus la arestarea autorului său. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, privitoare la ignoranţa comuniştilor. Textul e povestea fascinaţiei exercitate de Mişcarea Legionară asupra unor tineri imaturi. Mulţi dintre ei vor plăti destul de scump pentru naivitatea lor. Textul ar fi fost potrivit pentru un roman-fluviu; are multe personaje şi destul de numeroase planuri narative. Critica asupra Gărzii de Fier e consistentă, însă acţiunea e mult prea comprimată, unor personaje şi acţiuni (din păcate, multe la număr) nu li se acordă destul spaţiu de manifestare, ceea ce e deranjant.

Nota mea: 8

Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005, 268 de pagini.

Lungul drum al Letiţiei din spaţiul unui sat în care locuieşte alături de mamă şi un unchi profesor, neagreat de regim, către Bucureşti şi fascinaţia pe care o exercita el, la un moment dat, în comunism, asupra junilor din provincie… Cam asta e povestea romanului. Pagini bine scrise, cu toate că personajul principal rămâne cumva până la final inconsistent. Ca în cele mai multe dintre romanele româneşti din ultimele decenii, prea multă poezie şi exces de ton confesiv. Din nou, un roman mult prea legat de contexte, care îşi pierde cel puţin jumătate din farmec dacă cititorul lui nu are datele vieţuirii în comunismul românesc.

Nota mea: 7

Milena Agus, Mal di pietre, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, 122 de pagini

Naratoarea istoriseşte, cu inspirate salturi temporale, povestea unei bunici care, deposedată de singurul lucru care ar fi contat pentru ea – să iubească şi să fie iubită – inventează o poveste de dragoste despre care noi, cititorii, aflăm abia în ultima pagină că nu e decât o ficţiune. Totuşi, multe dintre episoade se aglomerează fără a fi foarte bine exploatate scriitoriceşte. Un roman bun, care are şi avantajul de  a se citi uşor, dar care nu impresionează în mod deosebit.

Nota mea: 7 

Ioana Pârvulescu, În Ţara Miticilor, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 138 de pagini.

După cumplita dezamăgire pe care am trăit-o citind „Viaţa începe vineri”, aşteptam ca acest text să fie altceva. Inutilă aşteptare… Ideile acestui eseu se succed fără vreo legătură evidentă între ele, textul e repetitiv şi parcă scris în grabă. Bietul Caragiale e înţeles într-o cheie aiuritoare, se fac aici cele mai fanteziste conexiuni între personaje, avem de a face cu un delir scriitoricesc fără niciun fel de rezultat. Textul porneşte de nicăieri şi ajunge cam tot acolo… În plus, cititorul avizat vede nu de puţine ori influenţele ideilor exprimate în excelenta carte a lui Vasile Fanache despre Caragiale (evident, nu există citare pentru că e vorba, nu-i aşa, despre un eseu!). Cât priveşte stilul, propoziţii scurte, vocabular minimal, instrumentar teoretic categoric deficitar… Prin urmare, „Viaţa începe vineri” nu e deloc un accident; Ioana Pârvulescu scrie când greoi, bolovănos, când facil, simplist, minimal…

Nota mea: 3

Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 122 de pagini.

Cartea dezbate scandalul iscat de romanul „De două mii de ani” şi, mai ales, de prefaţa scrisă cărţii de Nae Ionescu. Un stil sclipitor, o ironie pe care Sebastian o practică mai ales în „Anexe”, o necruţătoare  demonstraţie a contradicţiilor de fond între ideile lui Nae Ionescu din prefaţă şi cel din textele anterioare. Cu toate acestea, câteodată, mai ales în prima parte a cărţii, Sebastian se lansează în afirmaţii de ordin general despre iudaism… Fără a avea o expertiză asupra subiectului, însumarea unei istorii de vreo cinci milenii sub cupola câtorva sentinţe îmi pare a fi uşor riscantă. În plus, în aceste pagini Sebastian poartă o luptă cu armele detractorilor săi (în mare parte, nişte umili semianalfabeţi sau sfertodocţi), o soluţie nu tocmai inteligentă. O carte care e, însă, lămuritoare atât pentru ceea ce s-a vrut a fi „De două mii de ani”, cât şi asupra calităţilor literare certe ale lui Mihail Sebastian.

Nota mea: 8

Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 302 pagini.

Dacă primul text („Antrax”) e unul scris parcă în grabă, de un umor nu de puţine ori forţat, următoarele două strălucesc. Cărtărescu ştie ca nimeni altul la noi să amestece ficţiunea şi biograficul, într-un cocktail înnebunitor. Aici, pe lângă umorul de foarte bună calitate, mai avem parte şi de nesfârşitele digresiuni şi hiperbolizări cărtăresciene. O plăcere a povestitului şi o naturaleţe care se împletesc cu un subtil simţ al (auto)-ironiei. O carte cu mult peste ce a arătat scriitorul în „De ce iubim femeile”. Aici Cărtărescu e mai puţin grav, inadecvarea între ton şi subiect nu mai există.

Nota mea: 9

Ana a României, Un război, un exil, o viaţă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 210 pagini.

Un jurnal scris la modul vibrant, cu adevărate lecţii de patriotism şi, mai ales, de eleganţă. Eleganţă a stilului şi a atitudinilor. Dincolo de toate acestea, cartea vorbeşte despre lucruri mai puţin cunoscute din biografia familiei regale. Şi, mai ales, despre relaţiile şi legăturile pe care Casa Regală le-a păstrat cu România, chiar şi în exil. Adesea se uită că intrarea României în NATO şi UE se datorează şi lobby-ului făcut personal de Rege. Singurul regret este că textul e scris post factum, nu are, deci, dramatismul şi tensiunea unui jurnal. Unele pasaje sunt expediate destul de repede, câteodată prea repede.

Nota mea: 8

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…