1.Premchand, „Godan”, Jaico Publishing House, 2005, 352 pagini.

După precedenta experienţă de lectură cu povestirile lui Premchand, am abordat acest roman cu destul scepticism. S-a dovedit, însă, a fi o atitudine nejustificată. Textul acesta, în linia marilor romane ţărăneşti europene, e unul consistent si puternic. Deşi, ca şi în povestiri, Premchand nu are simţul psihologiei personajelor sale (acestea schimbându-şi brusc dispoziţiile şi principiile), în „Godan” găsim o desfăşurare de forţe impresionantă. Avem pe de o parte lumea satului, cu tradiţiile ei, cu castele şi ierarhiile ei, pe de altă parte lumea aristocratică a Indiei. Dacă ar fi să mă raportez la două texte cu tematică similară (”Ion” al lui Rebreanu şi „Ţăranii” lui Sienkiewicz), romanul lui Premchand este superior acestora prin doza lui infinită de cinism şi prin faptul că autorul nu pare a fi preocupat de pedepsirea Răului şi recompensarea Binelui, după o schemă facilă căreia îi cade pradă şi romanul realist european.

Nota mea: 8

2.„India in Mind”, an anthology edited and with an introduction by Pankaj Mishra, Picador India, 2005, 335 pagini.

Cartea reuneşte fragmente ale unor texte mai mult sau mai puţin celebre despre India. Sunt câteva semnături de marcă: E.M Forster, Hermann Hesse, Rudyard Kipling, Claude Levi-Strauss, Andre Malraux, W. Somerset Maugham, V.S Naipaul, George Orwell, Pier Paolo Pasolini, Mark Twain etc. Fiecare text este prefaţat de o minibiografie a autorului cu accent pe legătura acestuia cu India. Există şi texte irelevante, subiective până la alterarea unor adevăruri banale despre India, însă, în mare, cartea oferă o imagine, deşi aproximativă şi uneori inactuală, destul de exactă a acestei ţări.

Nota mea: 7

3.Dumitru Ţepeneag, „Nunţile necesare”, Bucureşti, Editura Allfa, 1998, 109 pagini.

Un roman scris fără semne de punctuaţie. Tocmai asta îl face fascinant până la un punct. Textul e perfect coerent şi surprinde plăcut această combinaţie între stilul avangardist (lipsa de semne de punctuaţie) şi tema cu iz realist (un profesor de ţară ajunge în mijlocul unei comunităţi în care nu se poate integra). Textul se rupe în momentul în care Ciobanu (profesorul) face dragoste cu două femei în acelaşi timp. Din acel moment, romanul devine grotesc-suprarealist, cu accente pe zone de erotic pe care Ţepeneag le descrie ca un amator. „Puţe”, „ţâţe” şi scene de zoofilie gratuite conduc spre un final bulversant şi dezamăgitor.

Nota mea: 6

4.V.S. Naipaul, „A Bend in the River”, Picador, London, 2002, 326 pagini.

Ne aflăm mai degrabă în faţa unui text de antropologie socială decât în faţa unui roman. Toate elementele de romanesc (personaj, intriga, tensiune etc.) sunt in fundal. Cartea este o radiografie de mental colectiv şi lecturarea ei duce la familiarizarea cu lumea Africii coloniale şi postcoloniale. Personajul principal, Salim, este un negustor dezrădăcinat care e folosit ca pretext, care observă şi verbalizează realităţi ale unei lumi lipsite de orice romantism. O lume cinică, infantilă, care funcţionează după reguli proprii. O lume spre care Europa şi America privesc cu o naivitate de neînţeles. Un text care merită citit nu atât pentru calităţile lui literare, cât pentru calităţile lui de document.

Nota mea: 8

5.Milan Kundera, “The Unbearable Lightness of Being”, Faber and Faber, London, 1984, 305 pagini.

Un roman în care autorul tranşează încă înainte de jumătatea cărţii destinul personajelor sale. Acesta este, de altfel, unul dintre punctele tari ale textului: îşi selectează de la bun început cititorii. Cine citeşte doar pentru că vrea să afle ce se întâmplă, poate întrerupe lectura la jumătate. Sunt practic aici două poveşti separate: în prim-plan o poveste bizară de dragoste între Tomas şi Tereza iar în fundal situaţia Cehoslovaciei în timpul şi după invazia sovietică din 1968. Am remarcat pasajul în care Franz merge să protesteze împotriva invadării Cambogiei de către Vietnam. Ironie fină şi muşcătoare. Pe de altă parte, Milan Kundera devine excesiv explicativ, de multe ori enervant explicativ. Intervine de prea multe ori în text şi întreţine cu personajele relaţii auctoriale dintre cele mai confuze.

Nota mea:8

6.C.S.Lewis, “The Chronicles of Narnia The Last Battle”, Harper Collins, Thomson Press (India) LTD, 2008, 244 de pagini.

Un text extrem de slab, cu multe clase sub ceea ce a reușit Tolkien (bun prieten cu C.S. Lewis) în “Lord of the Rings”. Totul e superficial şi lipsit de complexitate, de la poveste în sine până la modul de a soluţiona conflictul. O maimuţă reuşeşte să îmbrace un măgar în pielea unui leu, convingându-l pe acesta să se dea drept Aslan, conducătorul mitic şi ascuns al Narniei. Totul se precipită brusc şi se rezolvă la fel de brusc fără pic de imaginaţie. Mă tem că această carte este inferioară ca poveste şi stil chiar şi atunci când o comparăm cu “Harry Potter” (J. K Rowling). Ultimele pagini sunt aproape de necitit. Un “happy end” greţos, diluat până la saturaţie. O lipsa crasă de suspans şi tensiune (ceea ce, pentru o carte de genul ăsta, mi se pare un deficit dintre cele mai serioase).

Nota mea: 4

7.Hanif Kureishi, “Something to Tell You”, Faber and Faber, London, 2008, 520 de pagini.

Până la sfârşitul textului am avut senzaţia că mă aflu în faţa romanului perfect (dacă o fi existând aşa ceva). Personajul principal, Jamal, este un medic psiholog urmărit de o crimă pe care a comis-o în trecut. Rapiditatea schimbării planurilor, alternarea timpurilor naraţiunii şi gradarea desăvârşită a întregii acţiuni face din acest roman un roman-lecţie. Nu veţi găsi niciun cuvânt de prisos, nicio diluare a naraţiunii, nicio incoerenţă a tempo-ului în care ea se desfăşoară. Nu ştiu dacă textul s-a tradus în română, dar îl recomand în original. O adevărată capodoperă.

Nota mea: 10

OVIDIU IVANCU este profesor, între 2009 și 2013 a fost lector de Limba Română la New Delhi, în India, e un scriitor și eseist ardelean foarte cunoscut…