Stau de vorbă cu tatăl meu, om simplu şi fără mofturi, croit dintr-o bucată şi cu vorba precum aluatul din care a fost plămădit. Se întâmplă într-o vară, atunci când poposesc o vreme acasă, cât să mă mai hrănesc cu seva pierdută a pământului uscat şi pietros din care m-am clădit.

El îşi cântăreşte din priviri paharul cu rachiu făcut de mâna lui, din fructe adunate de el şi dospite în acelaşi butoi pe care îl ştiu de când eram copil. Nu şi-a găsit niciodată în mine partenerul de poveşti pe care limba dezlegată de băutură le înşiră fără reţineri. Se uită la mine cu un regret uşor, gândindu-se probabil că va fi nevoit să dovedească iar singur sticla ce stă răbdătoare pe masa din curte.

Singurele poveşti la care se pricepe sunt cele pe care le poartă cu el din copilărie. Poveşti fără aură de măreţie, despre viaţă, în frumuseţea şi simplitatea ei. Aşa am aflat cum şi de unde am ajuns să ne naştem pe plaiurile aspre de care se plângea Ovidiu în exil.

Stră-străbunicul era de prin părţile Sibiului, oier plecat în transhumanţă, fără să ştie că nu se va mai întoarce niciodată acolo. Cât timp şi-o fi mânat oile, câte va fi îndurat pe drum, câte ploi l-au spălat, cât vânt l-a bătut nemilos ? A mers mai departe şi a poposit în Dobrogea. Şi acolo a rămas. Seara, după o zi de muncă în soare, rămânea singur pe prispa casei şi cânta la fluier, cu ochii pierduţi în zare, cu amintirile lui, cu dorul de casă, cu golul din suflet. Atât îşi mai aminteşte tata de el. Şi că avea o barbă stufoasă şi roşcată. Ca a mea. S-a însurat şi nu a mai plecat. Străbunicul, cel mai mic dintre copiii lui, încă mai zâmbeşte şugubeţ dintr-o poză încreţită de vreme. Pe cap are o căciulă de blană, mustăţi lungi şi un băţ pe care îşi sprijină greutatea întregii vieţi. Moş Gheorghe Stoica, aşa mi-l prezintă tata. Om aprig, pe care greutăţile nu l-au încovoiat. Nevasta i-a murit de tânără, el a rămas cu cei trei copii. A trecut o vreme, şi-a găsit altă muiere, s-a însurat din nou. A mai zămislit vreo trei copii şi cu nevasta de-a doua şi a trăit moşul vreo 80 şi ceva de ani. Apoi, s-a dus alături de tatăl lui, să-şi ţină de urât unul altuia.

Bunicul i-a semănat întocmai. A avut şase copii, dar cu o singură femeie. Bunica încă mai trăieşte, ducându-şi povara celor 94 de ani cu seninătatea omului care ia viaţa aşa cum e ea, cu bune şi rele deopotrivă. Bunicul a săvârşit ce era de săvârşit şi şi-a încheiat socotelile cu lumea aceasta când i-a venit vremea, nicio clipă mai devreme, nici un minut mai târziu. Simţea că a trăit cât pentru două vieţi. Îl cred.

Acum, mai suntem la masă trei. Eu, fratele meu şi tatăl meu. Neamul, bată-l norocul. Tata a fost mândru nevoie mare când s-a născut fiul meu. Are cine duce mai departe numele, zice el, iar inima i se umflă de fericire. Mi-a înşirat de-a fir a păr, cu detalii, cine suntem şi de unde venim. Ca să spun şi eu mai departe. Iar eu, asemenea strămoşului meu, stau acum cu privirea pierdută în zare. Sunt departe de casă. Dar, dacă stau şi mă gândesc bine, ce mai înseamnă să fii acasă ?

Aştept. Aştept să merg iar să depănăm poveşti, tata cu rachiul lui, eu fără, fratele meu mai mereu absent la ceea ce vorbim. Drumul se aşterne binevoitor înaintea mea.

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…