Din când în când, la hotarul dintre noapte şi zi, înspre primul cântat al cocoşilor, răzbat din vremuri apuse amintiri, fâşii de gânduri, filme şterse, în nuanţe de gri. În buimăceala minţii, trecutul şi prezentul se confundă pentru o clipă, iar sufletul tresare bucuros în aşteptarea zilei ce va să vină. Apoi, negura se prelinge neştiută peste lumina leşinată a iluziei că timpul a stat pe loc. Trupul greoi începe să scârţâie iar din toate încheieturile, într-o mişcare ce pare a dura la nesfârşit, acompaniată de dureri surde şi indefinite, ascunse în locuri ce greu ar putea fi precizate în termeni anatomici.

Aşezat pe marginea patului, priveşte nehotărât prin geamul plin de dârele diforme lăsate de ploaie. Undeva, în depărtare, mijeşte o dâră timidă din soarele ce încă nu a răsărit. În cameră pluteşte un crepuscul enervant, pe care ochii nu îl pot pătrunde. Se aude pe un fundal depărtat ticăitul sacadat şi aproape stins al unui ceas ce se luptă cu timpul. Iar timpul aproape a învins. Încremenit acolo, ar vrea să nu se mai fi trezit, să fi căzut tot mai adânc în visul pe care nu şi-l mai amintea, până când ar fi atins capătul hăului în care raţiunea sucombă în faţa imposibilităţii de a mai distinge ceea ce este real şi ceea ce este închipuire.

În cameră miroase a bătrâneţe, a medicamente, a unguente mentolate, a ceaiuri. A aer închis, a apăsare, a tristeţe, a cadavre de secunde descompuse, a minute scurse şi stoarse, a ore sleite pe eternitatea albă a tavanului. Dar se trezise oare cu adevărat sau doar se afundase tot mai adânc în visul din vis ? Dacă totul era doar o nălucire, o închipuire pe care trezirea la lumea reală o va spulbera nemilos, până când nimic nu va mai fi palpabil, nimic nu va mai fi aşa cum ştia ? Închise ochii, apoi strânse îndelung cu ambele mâini marginea patului. La început, aceasta se dovedi moale, până când începu să capete o consistenţă tot mai rigidă, apoi începu să se opună cu încăpăţânare. Tălpile goale încălziseră locul pe care se aflau, iar parchetul sorbise hulpav căldura lor. Le mută puţin, iar răceala pe care o simţi îl făcu să se cutremure scurt, de parcă sub picioare avea jar, iar pielea îşi striga tăcut durerea insuportabilă.

Şi dacă simţurile îl minţeau, într-un complot urzit îndelung, doar pentru a face toată această mascaradă mai credibilă, doar pentru a năuci mintea, doar pentru a-l afunda în nisipul mişcător al acestei iluzii ? Dacă tot ceea ce ştia şi accepta ca fiind real era doar o convenţie, un set de reguli prestabilite, pe care le acceptase ca fiind valide pentru că… Pentru că aşa i se spusese, pentru că aşa învăţase, pentru că toţi ceilalţi făceau la fel, pentru că un concept susţinut de suficient de mulţi oameni capătă de la sine valoare de adevăr. Din ce unghere tainice ale minţii se întrupează îndoiala ?

Se face zi, se lasă noaptea şi vine iar o altă zi, într-o repetiţie absurdă şi implacabilă, până când vei fi făcut tot ceea ce era în legea firii, până când vei fi îmbătrânit fără ezitare, apropiindu-te de scadenţa dincolo de care nimeni nu iartă, nimeni nu umblă cu jumătăţi de măsură, nimeni nu acordă răgaz. În urma ta, amintirile se vor şterge, sentimentele se vor estompa, gândurile se vor ofili. Dincolo de tot şi de toate domneşte fără milă uitarea.

De după fereastra cu geam soios, cocoşii cântau obsesiv primul crâmpei de lumină.

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…