Către sfârşitul vieţii, se apucase să ia la bani mărunţi toate nimicurile, să desfacă firul în patru şi să caute nod în papură, de parcă aşa ar fi adus înapoi anii ce trecuseră peste el mult prea repede, după părerea lui, dar mult prea greu după gândul altora. Teama de a nu rămâne singur, fără cineva care să-l mai întrebe de vorbă sau să-l mai scoată din amorţeala ce începea să semene tot mai mult cu o moarte timpurie, era singurul motiv palpabil pentru care mai stătea în casa aceea, acum când regretele unei vieţi irosite îl înghioldeau. Copiii crescuseră, mai veneau când şi când pe la ei, dar firea lui aspră, pe care nici măcar bătrâneţea şi greutăţile îndurate nu o domoliseră, îi gonea rapid, cu promisiuni solemne că nu le vor mai călca pragul vreodată. Stătea mai mereu pierdut în cărţile lui, de multe ori fără să citească nimic ore în şir, răstimp în care gândurile plecau spre alte tărâmuri şi alte vremuri şi se încărcau de nostalgia unor stări difuze şi uitate. Încerca să îşi dea seama unde greşise, care fuseseră clipa si hotărârea care îi schimbaseră viaţa. De câte ori credea ca e aproape să înşface şi să strângă în pumni acel moment, totul se împrăştia în mii de direcţii opuse, iar mintea îi rămânea năucită şi paralizată într-un prezent indefinit. Apoi, chinul refacerii drumului înapoi printre amintiri încâlcite se relua, ca o bătaie de joc intenţionată pusă la cale de destin.

În ziua aceea îşi băuse, ca de obicei, cafeaua călâie şi uşor amară pe fotoliul ce căpătase forma gârbovită a trupului său. I se părea frig, deşi îşi îndesase pe cap o căciulă dezlânată de atâta spălat. Îşi privi întâmplător pielea încreţită de pe mână. Ridică mâneca. Mai sus, pe antebraţ, acelaşi spectacol al decrepitudinii se desfăşura nestingherit. Într-o străfulgerare de moment, se întrebă ce caută în acel trup vlăguit şi ponosit, încercând să acopere din mers hăul ce se căsca tot mai adânc între minte şi carne. I se părea că cineva hotărâse să-i joace o festă, să-i facă o glumă proastă, îmbrăcându-i sufletul în acel costum zdrenţuit, pe care nu îl recunoştea ca fiind al lui. Se târî cu paşi lenţi, târşind picioarele, spre oglinda imensă din cameră. Se opri, lăsându-şi greutatea pe un picior, cu privirea căzută pe covor, unde o scamă rebelă se încăpăţâna de ceva timp să reziste trecerii repetate pe deasupra ei a gurii hulpave a aspiratorului. Vru să se aplece să o culeagă, dar se răzgândi. Prea mulţi ani nevoia lui aproape maladivă de a avea ordine în lucruri îl răpise de la cele importante sau de la cele banale deopotrivă. Acum, nu mai avea nici voinţa şi nici energia să mai lupte. Săltă bărbia acoperită de firele albe încâlcite şi se privi ochi în ochi cu străinul din oglindă. Parcă aducea cu cineva cunoscut, cineva pe care îl întâlnise cândva, într-o altă viaţă, într-un alt timp, într-un alt context. Privirile celor doi se fixau reciproc, într-o încercare inutilă de a se identifica unul cu altul. Nu, acela nu putea fi el, căci imaginea pe care sticla argintată o picta printre imperfecţiunile ei nu semăna deloc cu el.

Se întoarse greoi în fotoliu şi lăsă capul pe spate, urmărind albul cândva imaculat al tavanului. În jocul minţii, denivelările căpătau forme abstracte din tablouri rămase pe retină de la cine ştie ce expoziţii, de cai, câini, dealuri şi văi. Rămas pierdut în acel univers invers, se gândi dacă a fost vreodată fericit cu adevărat, fără a lua în calcul bucuriile efemere pe care le trăise ştiind că îi vor scăpa printre degete. O luă înapoi pe firul amintirilor scrijelite de pe filmul vechi, monocrom, al memoriei ce se împotmolea adesea în evenimente fără nicio noimă. Nu regăsea nimic din ceea ce i-ar fi dat de înţeles că fericirea fusese vreodată altceva decât o iluzie. Sorbi absent din ceaşca de cafea, enervat de zaţul care îi agresa papilele gustative. Deci, cam aşa este viaţa, ca o ceaşcă de cafea. La început, totul e bun şi frumos, apoi, la sfârşit, te alegi cu zaţul.

Întinse mâna după cartea rămasă într-o poziţie grotescă, cu paginile şifonate. O ridică, o deschise, hotărât să citească mai departe rândul rămas în suspensie de ceva timp. Literele se alungeau precum un strop de ploaie care se prelinge pe geam, se lăţeau în toate direcţiile, începeau să se şteargă. O ameţeală dulceagă i se rotea prin cap, estompată de sentimentul neplăcut al unei căderi nesfârşite în gol. Cartea se rostogoli pe covor, cu un zgomot înfundat. De pe buze i se ridică lent o ultimă înghiţitură de aer, apoi totul îngheţă într-o tăcere nelumească, în timp ce conştiinţa începu să plutească neştiut la graniţa dintre lumi.

PETRE STOICA este absolvent al Facultății de Litere, la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…