Fusese o vară enervantă, cu prea puţin soare şi prea multe ploi, sub a căror apăsare pământul căpătase o nuanţă borşită, prin care se întrezărea vag verdele plin de viaţă de odinioară. Dezamăgirile se ţinuseră lanţ, de parcă s-ar fi vorbit dinainte care şi când să apară, fiecare mai urâtă şi mai greu de suportat.  Bicicleta zăcea aruncată într-un colţ al curţii, abandonată sub o streaşină care nu reuşise să o apere de umezeală.  Din cadrul ei metalic mustea acum rugina, care se împreuna undeva mai jos cu vaselina neagră de pe lanţ.

Privea pierdut, cu nasul turtit de geam, către nimic anume, în timp ce picăturile de apă se prelingeau pe cărări doar de ele ştiute, după un model pe care nimeni nu-l mai desenase până atunci. Cerul nu dădea semne că ar vrea să se însenineze, dar el nici nu mai spera aşa ceva, căci vremea soarelui trecuse, după cum cei trei pomi bătrâni păreau să spună cu voci şterse, ce răsunau ruginiu printre frunzele pregătite să cadă.

Dar cel mai rău îl deranja altceva. Nu era nici ploaia, nu era nici răcoarea ciudată din casă, nu era nici măcar dorul de a călări pe toate coclaurile bicicleta rablagită. Simţea că se depărtează într-un ritm nefiresc de toate lucrurile care îi aduseseră cândva bucurie în sufletul minuscul de adolescent aflat la răspântia dintre atingerea catifelată a copilăriei şi palma grea a maturităţii. Şi pentru tot ceea ce simţea acum singura cauză nu putea fi decât ea. Ea, aspră, neşlefuită, aparent incapabilă să înţeleagă ceea ce făcuse. Poate că în mintea ei totul fusese un joc, o hârjoneală fără importanţă, doar un alt pas necesar în drumul ei înainte spre ceea ce ar fi trebuit să devină ca femeie. Pentru el fusese un joc luat prea în serios, în care te alegi cu răni pe care le bagi în seamă abia după ce euforia momentului se stinge şi lasă locul analizei raţionale, în care trebuie să înţelegi cauza ca să poţi vindeca efectul. Ştia prea bine că ea va uita totul, că îşi va urma nestingherită drumul, că îl va uita de parcă nici n-ar fi existat. Şi, într-un fel, nici nu existase cu adevărat în viaţa ei, pentru că abia acum înţelegea pe deplin că ceea ce el simţea nu se putea regăsi niciodată pe talerul opus al balanţei. Nu putea să priceapă cum zâmbetul  lui, pe care ea i-l întorcea din colţul gurii, mângâierile, atingerea timidă a buzelor arse de vânt, toate acestea nu însemnaseră de fapt nimic. Iar ea ştiuse de la bun început că nu va fi altceva decât o joacă, pe care nu avea niciun motiv să o continue, de care avea să se plictisească.

Privind acum, prin fereastra plină de zoaie, sprijinit de pervazul gri, orizontul începea să se restrângă până căpăta dimensiunea unui ochi de geam, mărginit de patru laturi întunecate, a căror consistenţă părea să se destrame. Se întreba ce va urma şi dacă va reuşi vreodată să scape de acel sentiment indescriptibil care îl tot zgândărea, fără a da semne că are de gând să îi dea pace. Ştia prea bine că va pleca în curând, că bicicleta, casa îmbătrânită a bunicilor, praful de pe uliţă, pomii, răcoarea serii, toate vor rămâne în urmă şi se vor pierde într-un tablou decolorat.

Ştia la fel de bine că şi ea va rămâne prizonieră în acel tablou, dar nu pentru că aşa fusese dat, ci pentru că aşa a ales. Ştia că o va reîntâlni cândva şi o va privi uimit, tocmai pentru că inima nu îi va mai bate la fel de tare în piept. Se va întreba atunci dacă nu cumva totul fusese doar un vis, dacă ea existase cu adevărat, dacă el fusese acolo. Venise toamna, strugurii erau deja copţi, iar viaţa mergea înainte, hotărâtă să îl tragă după ea.

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…