Te-am tot așteptat. Așteptarea mea nu are însă nimic de-a face cu răbdarea, e o luptă ce îmi macină liniștea, un foc mocnit, care mă mistuie pe dinăuntru, mă roade ca un vierme adânc ascuns sub aparenta fericire a cojii ce mimează starea de bine. Și voi aștepta, până când mă voi prăbuși în nimicul rămas înăuntru, până când sufletul mi se va întoarce pe dos, precum pielea unui animal proaspăt jupuit. Prea multe burți de pește, zicea pe bună dreptate Iona. Prea multe și afară și înăuntru. Așteptarea mea are toate șansele să vadă chiar și sfârșitul timpului, dincolo de granițele infinite ale universului care ne joacă destinele la zaruri. Nu caut răspunsuri, nu pun întrebări, nu am pretenția să mi se dezvăluie taine, nu vreau epifanii inexistente.

Problemă de semantică: a exista nu este sinonim cu a trăi.

Nebunia este și ea o formă de normalitate. Mai greu este când refuzi să te aliniezi la normalitatea deraiaților de pe șinele realității.

Există zile în care stau pe Scaunele existenței Aşteptându-l pe Godot.

Lovitură de dizgrație: aș vrea să îți pot dărui din singurătatea mea doar ceea ce nu se împarte niciodată la doi.

Lovitură de dizgrație: când încerci să demonstrezi ceva prin reducere la absurd, riști să devii absurd.

Libertatea individuală există. Ești liber să alegi ce formă de sclavie ți se potrivește mai bine.

Scabia lui Damocles… Unele femei aplica atât de bine principiile dialecticii lui Hegel încât încep să le suspectez de erudiție și inteligență. Ca atare, o să mă așez mai confortabil atunci când vor să mă manipuleze. Daca tot sunt atât de hotărâte, măcar să nu mai mimez ca îmi face plăcere. Va rog, „doamnelor”, sunt la dispoziția voastră…

Fenomenologia spir[i]tului (tras prin pâine)…  Dacă te consideri un om cu adevărat liber, încearcă să nu plătești 2 luni la rând facturile și să nu te mai duci la muncă. Să nu uităm de taxe și impozite. Da, știu… Mustim de libertate.

Mă întreabă Facebook, oarecum in bătaie de joc, la ce mă gândesc. Azi îi fac pe plac și ii răspund, trimițând propoziții în eter, către o entitate definită de vacuum și creată întocmai după chipul și asemănarea oamenilor. Mă gândesc, Facebook dragă, că, dacă aș fi doar un cont insipid și în viața reală, m-aș șterge fără posibilitatea de a mă reaccesa vreodată. Mă gândesc că trăiesc înconjurat de ziduri virtuale, pe care toți își scriu o parte din suflet sau nimicnicia, fiecare după posibilități sau după cât de darnic a fost Administratorul când a împărțit memoria și capacitatea de procesare. Mă gândesc că, intr-o încercare deloc patetică de a compara lucrurile, mă simt la fel de singur și online și offline. Mă gândesc că există zile, cum a fost și cea de azi, pe care aș putea să le șterg din calendar odată cu mine, fără a mai pune reminder pentru ele. Cuget eu, Facebook, că dintre toți, ești printre puținii care au avut răbdarea să înșir atâtea cuvinte fără să se uite cruciș și fără să clocească deja în sine judecați de valoare și de gust. Mă mai gândesc și că, în virtutea unor axiome deja confirmate prin suferința altora, cei la care ții cel mai mult sunt și cei care te rănesc cel mai tare. Da, știu, sună cheesy. Și, ca ultimă sforțare de gândire înaintea orgasmului intelectual ratat, mai cred că totul este un mare căcat care pare mai apetisant învelit în ambalajul fățărniciei umane.
Epilog… Când viața devine o copie de rangul al doilea (salutări înțeleptului Platon că ne-a deschis mintea) a unui simulacru, începi să contempli mai îndeaproape umbrele de pe zidul peșterii.

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…