Uneori intru într-un soi de amorţeală care mă împiedică să îmi adun gândurile răvăşite de atrocitatea vieţii, căzută iremediabil într-o rutină bolnăvicioasă. De fapt, este mai degrabă un soi de imponderabilitate a minţii, rămasă suspendată undeva în gol, de unde este greu de ghicit linia orizontului. Să zicem gol existenţial, deşi termenul este clar exagerat şi voit ales astfel încât să pară deplasat. Stau şi privesc aiurea şi îndelung, aşteptând să mă lovească brusc o clipă de inspiraţie, cea care dezleagă şirul vorbelor. Semăn oarecum cu o maşinărie descărcată peste noapte şi care are nevoie de nişte cabluri de curent să o ajute să pornească. Apoi, pusă în mişcare forţat, îşi vede singură de treaba ei. Totul e să iasă din acea stare amorfă, în care nici măcar silabele nu se mai articulează, ci zac dezlânate pe o aţă atemporală. Ei da, efortul de a mă direcţiona către un scop anume nu face decât să mă îndepărteze de el. Derapez în cu totul alte direcţii. Blocajul este la locul lui şi nu se dă bătut nicicum. Îmi zâmbeşte în bătaie de joc, din capătul opus al dexterităţii lingvistice, ca un adversar care ştie că a câştigat lupta înainte ca aceasta să înceapă cu adevărat.

Aştept, fără să fiu convins că există remediu contra acestei inexplicabile stări de disoluţie mentală. Mă uit fix pe pereţi. Degeaba. Sunt tot albi şi impecabili, fără lumini sau umbre, fără buline, puncte sau alte plăsmuiri. Se pare că încă nu am înnebunit. Gândurile îmi zac sleite şi aplatizate ca un animal terciuit pe asfalt. Viaţa s-a scurs iremediabil din ele, lăsând în urmă o dâră hidoasă către şanţul în care se adună abjecţia existenţei. Privesc înăuntru. Nimic. Privesc în afară. Tot nimic. Un nimic incomensurabil, incomprehensibil, indisolubil, incipient.

Şi totuşi, e posibil ca însuşi universul să se fi plăsmuit din nimic, fără ca în spatele scânteii de început să nu fi existat voinţa primordială, inspiraţia sacră, gândul ce a pus în mişcare tăvălugul de neoprit ? E imposibil şi de neconceput, pentru că altfel nu aş fi zăcut acum ca un demiurg flasc în faţa neantului înşirat de pagina albă. Creaţia mai poate aştepta, oricare ar fi forma ulterioară pe care o va lua, chiar cu riscul ca însuşi timpul să rămână, paradoxal, închis în clepsidra sa pe vecie. Este, din când în când, binevenit şi un moment de stagnare, de trenare infertilă, de contemplare anticipativă a ceea ce nu poate fi. În lupta cu mine nu am cum să înving. Nu pot decât să mă împac cu propria indecizie, cu incapacitatea de a ecloza prin coaja încă dură a vidului în care plutesc în derivă. Aştept. O stare fecundă se întrezăreşte, undeva la capătul nevăzut al clipei în care cuvintele, propoziţiile, frazele nu vor mai avea nevoie să fie spuse, nu vor mai trebui săpate şi scrijelite, nu se vor mai închide de bună voie în temniţa jilavă şi malignă a rostirii.

Aştept. Iar aşteptarea mea e pe sfârşite…

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși