Plouă mocnit. De câteva zile şi alte câteva nopţi, ca şi cum apa ar căuta să se înfiripe în toţi porii acestei lumi deja putregăite. Dincolo de orizont, la întretăierea dintre lumi, se zăresc cu greu umbrele palide ale regretelor estompate pe piatra aspră a timpului. E vremea aruncării de priviri îngreunate de nostalgie, suferinţă şi furie. Nimic nu mai poate alina ceea ce a fost dat să se întâmple. Încercând să par contemplativ, distant şi resemnat, scot din cutia ferecată a amintirilor neplăcute evenimente pe care le întind pe masa de disecţie a vieţii.

Inerte, precum o broască ce aşteaptă fluxul de curent pentru a mai tresări încă o dată, acele lucruri ce mi-au săpat brazde adânci în suflet îmi readuc în stomac o senzaţie de greaţă viscerală, pe care îmi este greu să o reprim chiar şi acum. Le resimt ca pe o cicatrice peste care aplici din nou bisturiul proaspăt ascuţit şi înmuiat în otravă dospită ani la rând. Cum aş putea să nu regurgitez nedigerată mizeria umană pe care am fost silit să o suport, până când ea s-a înfipt nemiloasă în fiinţa mea? Aş încerca de dragul unui exerciţiu inutil de voinţă să mimez indiferenţa, dacă asta nu ar însemna să mă mint, încă o dată, pe mine însumi. Aş putea să mă prefac stângaci că nimic nu m-a lovit iremediabil în însăşi raţiunea mea de a exista. Aş putea să pozez nepăsător în faţa adevărului de necontestat că toţi, fără regulă sau excepţie, au reuşit să mă dezamăgească exact când mă aşteptam mai puţin.

Desigur, în toată această preumblare a mea prin morga sentimentelor, se întrevede o plăcere masochistă, alimentată de imposibilitatea mea de a vedea nuanţele ce se ascund între alb şi negru. Şi, oricât am încercat, nu am fost capabil niciodată de subtilitatea de a amesteca cele două culori pentru a vedea ce se întâmplă atunci când iubirea nu se derulează în termeni absoluţi. Am preferat mereu să rămân într-o expectativă bolnăvicioasă, sperând, fără ca nici măcar eu să fiu convins, că răsplata iubirii este tot iubirea, oferită necondiţionat, fără gramaj trecut pe pachetul frumos poleit al minciunii. Am aşteptat până când aşteptarea însăşi a obosit. Am îndurat până când în dicţionarul meu cuvântul a căpătat un cu totul alt sens, meschin şi inefabil în acelaşi timp. Am tăcut până când liniştea s-a aşezat grea şi nimic nu a mai putut să o dea la o parte. Am sperat până când speranţa, cea care moare ultima, şi-a dat duhul neputincioasă şi m-a lăsat singur în faţa spectacolului grotesc pe care viaţa, cea reală şi profund ignorantă la poveşti născute din ficţiune, l-a înşirat mulţumită.

Atunci când închid ochii, aşteptând să alunec pe tărâmul visului, rămân eu cu mine, cu gândurile ce nu îmi dau pace, cu nevralgia unei alte zile ce a murit în zadar. Mă trezesc mereu pentru a mă afunda iar în mocirla altei zile ce seamănă izbitor cu cea de dinaintea ei. Revine sâcâitoare senzaţia că nimic nu s-a schimbat, că cercul s-a închis doar pentru a se repeta. Liniile devin mai şterse, dar tiparul rămâne acelaşi. Iar existenţa mea se înscrie între vagi momente de mulţumire iluzorie, pe care mă încăpăţânez să le confund cu fericirea şi pe care ajung să mă întreb dacă le-am trăit cu adevărat.

Am încetat să mai răscolesc degeaba căutând un sens. Am renunţat să mai caut profunzimea într-o lume înfierată nemilos de principiile unei geometrii plane imuabile. Simt cum toată această zbatere inutilă îmi alimentează mânia împotriva a ceva ce nu pot defini. Mă închid în mine pentru a nu mă gârbovi  înainte de vreme, pentru a nu sfârşi dezgustat la colţul ruşinii că nu sunt şi nu vreau să fiu în rândul lumii. Mă devorez tăcut, încăpăţânându-mă să nu abandonez fundaţia pe care mi-am clădit nefericirea.

Aştept iar somnul, convins că voi uita măcar pentru un timp. Tristeţea îşi întinde rădăcinile întortocheate şi pe tărâmul unde conştiinţa aleargă zănatică, amplificând la nesfârşit chinul. Va începe o nouă zi ce promite să se repete pe ea însăşi.

PETRICĂ STOICA este absolvent al Facultății de Litere, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, profesor, traducător și, cum zice, scriitor de ocazie, cinic din fire, cu cei din jur, dar mai ales cu sine însuși…