Mă minunam acum ceva vreme în fața descoperirii esenței intelectualului. Văd acum că o țin dintr-o descoperire într-alta. Nu mă mai satur; mă dor ochii, mă doare sufletul, strig „evrika” destul de des… Cică adevărul are aceste efecte asupra noastră. Să fie adevăr sau să fie o înclinație kafkiană pe care o am în a vedea lucrurile?! Un profesor de-ai mei ar spune că de fapt acest ultim aspect mă urmărește și nu îmi dă pace când iau contact cu evenimentele sau persoanele. Și, ar spune acest profesor, aș putea foarte bine să văd frumosul, să văd partea bună a lucrurilor. Eu nu spun că nu fac și acest lucru. Dar cu cât timpul trece, văd cu stupoare că distincțiile „bine-rău”, „frumos-urât” se estompează și se amestecă atât de mult încât ajung să vorbesc despre un „dincolo de frumos și de urât și dincolo de un bine și de un rău”.
Adică, aș putea spune, mă mașinizez. Exact ca în descrierea care urmează. De fapt, orice psihanalist ar spune că pot vedea cele descrise deoarece proiectez în obiectul care mă interesează ceva din propria ființă. Noroc că există nuanțe și diferențe farmaceutice în cantitatea de venin cu care interacționez.

Întâlnim la tot pasul în manifestările culturale – de la filme până la artă și literatură – un motiv-simbol, acela al omului-mașină. Al robotului care ajunge să aibă o conștiință sau a mașinii care înlocuiește pe rând toate organele corpului și individul ajunge de fapt un robot. Tema, simbolul, privesc de fapt o preocupare inconștientă a omenirii cu privire la… conștiință. Este, probabil, o disperare că această conștiință se pierde, sau se modifică cumplit, sau că nu ține pasul cu viața propriu-zisă. Cine știe?! Motivele acestea vor fi deslușite de analize ulterioare. Există deja o invazie de științe care susțin aceste preocupări – neuroștiințele, informatica aplicată, nanotehnologia, filosofia minții… Tema nu este de dată recentă, ea apare deja în secolul al XVII-lea. Structura biologică a omului este văzută ca o mașinărie. Funcționează precum un orologiu – are roți dințate care se mișcă armonios, după o mișcare prestabilită – prestabilită fie de un Demiurg bun, fie de propriul nostru suflet. Unii spun chiar că de când există omenirea, în sfârșit, abia acum se ia taurul de coarne și se pune pe tapet o preocupare cu adevărat interesantă și provocatoare pentru spiritul uman. Filosofia ține și ea pasul cu această preocupare. În felul acesta există niște filosofi, mai mult sau mai puțin cunoscuți, care abordează acest amestec metaforic dintre biologic-psihologic și mașină/mașinărie. Fie că este Heidegger, Arendt sau Simondon, problema este răsucită pe toate fețele și privită din anumite unghiuri „favorabil lămuritoare”. Ei bine, nu am să neg deloc importanța, chiar fascinația acestei teme. Înclin să dau dreptate celor care spun că trebuie să ne bucurăm că în zilele noastre, din Renaștere până astăzi, se vede cu adevărat un progres în abordarea temei acesteia. Au fost perioade în care nu pricepeam mai nimic din aceste preocupări. Au fost perioade în care m-am lăsat purtat de atracția subiectului robotului prevăzut cu conștiință. Ador Războiul Stelelor, Matrix, I Robot, Iron Man, Chappy, Insula, Transformers și multe alte filme de felul acestora. Abia aștept să consum încă o producție care îmi readuce tema în față, chiar dacă simt că în esență variațiunile încep să devină plictisitoare. Deja nu mai pot înghiți nicio secundă de film în care niște zombi – adică ființe fără conștiință – consumă o grămadă de idioți care sunt tetanizați de groază în fața mișcărilor lente ale acestor ființe-mașini. Nu mai pot nici măcar citi o frază din noua filosofie a minții care epuizează experiențele mentale care au ca subiect pe aceiași zombi. Zombi filosofici, zombi biologici, zombi la metrou, zombi în pat cu tine… peste tot dai peste zombi, care ar fi varianta carnală a mașinăriei tehnologizate. Așadar, am trecut la altă etapă. Nu doresc să mai fiu un consumator fervent a orice producție culturală care îmi prezintă tema la modă pentru planeta Pământ. Doresc să fac un triaj, să mă transform în consumator cumpătat. M-am îngrășat destul consumând tema aceasta. E timpul să o savurez, să o consum cu moderație, așa cum mi se spune stupid în fiecare zi la televizor în legătură cu sarea și cu zahărul. Așa se face educația pentru zombi. Iar când mă pregăteam mai abitir să devin moderat, am descoperit că pic din lac în puț. Am început să văd puternic, la dimensiuni colosale, impregnarea omului-mașină care iese din ecranul cinematografului și mă întâlnesc cu el direct, pe stradă. Și ce constat?

Constat că trăiesc într-un oraș plin de zombi/roboți. Intrați într-o instituție! Vă veți lovi de robotul-portar. Cel care știe totul și o spune cu o voce sigură pe sine. Este șters complet. Poate sta în ușă opt ore, fumând, bând cafea sau scărpinându-se în nas ca sa dea impresia ca este activ, umanoid. Te vede că te îndrepți spre o ușă care duce la superiori. Sare ca ars și îți spune doct: „Este interzis sa mergeți pe acolo. Folosiți ușa cealaltă!” „Da, dar eu trebuie sa ajung la un superior să vorbesc despre o chestiune personală.” „Cu cine aveți nevoie? Despre ce chestiune personală este vorba?” Cei mai mulți se apucă automat, hipnotizați de autoritatea Înaltului Portar, să povestească „chestiunea personală”. Portarul te îndrumă în alte părți – de ce nu ai spus despre ce era vorba de la început? – sau reîntărește interdicția, chiar dacă este o chestiune de viață și de moarte. Regula este regulă! Dacă se spune că nu ai voie să deschizi ușa aceea, nu ai voie. Punct. În orice condiții. Chiar dacă ți-ar salva viața trecerea dincolo de ușă, nu contează. Mori aici! Regula este regulă! Nu există nuanțe, nu există excepții! Iar funcția Înaltului Portar este mare! De cele mai multe ori mai mare decât a directorului. Avem aici o gamă largă de astfel de personaje. Femeia de servici care spală un hol, poate să urle la tine de te albești la păr dacă vei călca pe udătură. Trebuie să aștepți, sau coboară un etaj și ia-o pe scara cealaltă ca sa urci la etajul tău pentru a te teleporta direct în biroul căutat. Sau gardianul inutil, fie cumplit de gras, să poată fugi după tine, fie slab și cirotic, care stă proptit în gura magazinelor mari. „Nu ai voie!” Ce anume? Orice i se pare lui că ți se potrivește din fișa postului său. Programul introdus de sus! Iar programul nu stipulează niciodată să ți se adreseze cu „bună ziua, vă rog etc.” Este imperativ și la persoana a doua singular. Ceva de genul, „Bă, lasă rucsacul la intrare!” Apoi, dacă ai trecut cu un astfel de rucsac, te fixează cu ochi de sticlă, te scanează de cum vii spre el, ți se postează în față, crăcănându-se ca să te impresioneze și spune: „Deschide rucsacul!” Adică…. „te-am prins, hoțule, deschide dreacu rucsacul să văz eu ce ai în el, nenorocitule ordinar!” Roboți! Zombi! No mercy! No, merci! Dacă spune „mulțumesc” sau „Vă rog” vreodată, îl doare, suferă. O spune în scârbă, scoțând din formula amabilă orice urmă de umanitate. Un alt tip de robot-zombi este cel pe care îl numesc prostul cu pile angajat la Praktiker/Dedeman/Kaufland etc. Adică acei roboți pe care nu îi găsești niciodată pe raion pentru a-ți da vreo indicație. Nu știe niciodată nimic și este senin ca o zi de vară. Este robotul setat pe „nu avem!”, ca sa încheie brusc cu tine orice conversație și el dispare printre cutiile de carton și rafturi, înghițindu-l complet. Este cameleon, se poate deghiza complet, dispare definitiv, ascuns într-un pungă cu mălai. Ceea ce trebuie să îl caracterizeze perfect, din punct de vedere al programului, este clar neștiința. Cei care i-au făcut au gândit mult până au construit asemenea roboți. De obicei roboții sunt cei care se bat în „a ști” ceva. Se bat în „ce știe să facă”. Ei bine, există și robotul care trebuie să nu știe nimic sau cât mai puțin. Sau să te încurce definitiv. (Să nu vorbim despre Robocop-ul polițist-milițean pe care îl vedem zilnic). Zilele trecute m-am amuzat copios cu un astfel de robot, la Praktiker. Angajații clar nu au voie să cunoască deloc nici unde se află cutare produs, nici la ce folosesc acele produse, chiar dacă se plimbă printre ele și le aranjează frumos în rafturi cu anii. Nu au nicio curiozitate legată de ce poate să facă x sau y. Nu trebuie să îți zâmbească și nu trebuie să facă orice pentru a te ajuta. Dialogurile sunt scurte și cu cât mai mult „nu știu”. Să nu cedați! Am testat eu roboții aceștia. Nu vă lăsați impresionați de siguranța pe care o afișează. Prostia robotică este cumplit de sigură pe sine. De nu știu câte ori am renunțat, la îndemnul robotului de raion, să mai caut produsul x, și mi-am continuat cumpărăturile resemnat. După două minute găsesc produsul x din întâmplare. I-l arăt robotului. Acesta se uită la el, nu spune nimic, se uită la mine, nu spune nimic, aruncă un „bine că l-ați găsit”, îmi întoarce spatele și dispare în cutia cu detergent. E neutru, indiferent, nu se bucură, nu se întristează pentru reușita descoperirii tale. Următorul client care întreabă de x, va spune tot că nu știe nimic. Adică nu are cum să învețe din experiență. Programatorul nu l-a înzestrat cu această funcție.

În fine, cel mai elaborat model de robot/zombi este fără îndoială cel care lucrează în Bancă. Este robotul-blender. Te macină, te duce și te aduce unde dorește el, îți pune taroul pe masă și începe să joace alba-neagra cu tine, și scoate din mânecuțele lui veșnic albe sau dintre țâțișoarele care țipă în bluzița apretată noi și noi cărți. Este robotul care zâmbește fără să zâmbească. Își pune un rictus precum Terminator – își mărește rictusul când vii sau când pleci – îți spune din toată albeața cămășuței sale un „bine ați venit!” sau un „hasta la vista, baby!” Îți dă speranțe. Pleci încântat și nu știi ce te așteaptă pentru următorii ani. Se pun mulți astfel de roboți deghizați în femei. Au fuste scurte, picioare luuungi, făcute undeva în Japonia, țâțici maaari, care îți fură ochii. Privești la linia dintre sâni și încerci în zadar să îți imaginezi cum dispare după nasturele desfăcut, apoi privești la gura zâmbitoare, la ochii care îți știu fiecare privire de-ale tale, și în timp ce tu ești preocupat cu aceste lucruri, robotul debitează tot felul de dobânzi și de avantaje ale creditelor, folosind un limbaj-mașină care te depășește din naștere. Încercați să spargeți codul! Nicio șansă. Ieșiți din tipar! Nu aveți cum. Am încercat glume. Le eschivează – zâmbesc doar, ca și cum ar fi înțeles poanta, dar de fapt în spatele ochilor nu se vehiculează decât 0 și 1, rate și cifre. „Doriți să bem un ceai după ce iau creditul acesta de la dumneavoastră, având în vedere că o să ne vedem lună de lună în următorii 35 de ani, pentru a-l achita?” Roboțica va folosi niște propoziții de eschivare care te vor lăsa mască. Nu ți-o retează precum colega de birou sau colega de clasă, nu sare tâfnos cum sare orice româncuță pe care nu o cunoști dar o „deranjezi” pe stradă cu un compliment care îți scapă. Îți zâmbește la fel de profesionist, și folosește niște propoziții care au un grad de informație ce tinde spre zero: „Nu este deontologic să procedăm astfel, dar dacă doriți, vă pot aduce acum un pahar cu apă!” Bip! Îți revii din reverie și treci, în sfârșit, la subiect. Îți spui: „Hai să mă concentrez la ce am venit aici!” Și te apuci să întrebi despre carduri, conturi, credite sau mai știu eu ce alte chestiuni legate de serviciile generoase ale băncii. Robotul știe că ai schimbat macazul. Și începe să turuie: „Rata dobânzii este x, aveți mari avantaje la y, care în raportul BNR este z. Iar dacă doriți creditul pentru nevoi personale – oare care o fi creditul pentru nevoi impersonale/sociale? – atunci X410 vă ajută să reduceți dobânda creanței pe profit cu inversul pătratului ipotenuzei care devine caducă în contextul în care Bursă de la Tokyo fluctuează cu indicele deflației.” Privești tâmp la cum zâmbește, sigur pe sine acest robot, și încerci să dai un sens la câteva cuvinte pe care crezi că le înțelegi. Folosește termeni care au un sens pentru tine: „nevoie”, „câștig”, „avantaj”, „bonus”. Niciodată nu spune „dezavantaj”, „pierdere”, „faliment” … Îți pune acești termeni plăcuți urechii tale în propoziții care nu știi la ce servesc și ce spun de fapt. Cauți dedesubturi. Nimic. Robotul îți poate elimina orice frici prin siguranța de sine. Pleci cu impresia că ești lămurit. Îmi aduc aminte că am cerut unui astfel de robot să îmi facă un desen, căci eu sunt cam încet la minte și meseria mea este păzitor de capre pe izlaz. Roboțica ia un pătrățel de hârtie și începe să transpună geometric tot ceea ce a spus. Apare un tor care se desface într-un papillon Poincaré, și din când în când îmi vehiculează numere și procente, la care adaugă, „cu/fără TVA”. „Doamnă, spun eu, duhnind a capră, ce e TVA-ul ăsta? EU îl plătesc, sau nu?” După ce îți spune câteva propoziții care nu spun nimic, și după ce repun întrebarea abrupt, din nou, îmi spune. „Desigur, dumneavoastră o plătiți, dar și noi plătim….” „Atunci, ca să nu complicăm lucrurile, vorbiți-mi de fiecare dată despre ce am eu de plătit, cu tot cu TVA.” Și iar încep explicațiile și iar îți vorbește despre „fără TVA”. Începi să te enervezi. „Doamnă, v-am rugat să nu îmi mai vorbiți despre sume care nu conțin acest TVA, din moment ce eu îl plătesc.” Și începe iar povestea, tot cu „fără TVA!”. „Doamnă, de ce îmi vorbiți despre acest TVA, din moment ce eu îl plătesc oricum?” Robotul spune: „Ca să vedeți că de fapt, la noi, prețurile sunt mici fără TVA. Serviciile noastre, în realitate, costă atât.” „Da, dar eu plătesc și serviciile dumneavoastră, și TVA-ul, de aceea vorbiți-mi despre suma totală.” „Nu, căci trebuie să vedeți cât de corecți suntem noi și ce cotă parte își ia Statul!” Adică să înjur Statul, nu Banca, cea care îmi dorește tot binele din lume! Robotul se ridică de pe scaun să facă doi pași până la imprimantă să ia un teanc de hârtii pe care le semnez apoi și mă simt important, căci atâtea hârtii nu am semnat nici când am luat doctoratul. Îți mai trec nervii căci vezi în toată splendoarea lor acele picioare care te depășesc pe tine, care stai cocoșat pe scaun. Face gesturi robotice, zâmbind tot timpul. Îți spui că omul acesta nu are cum să se enerveze niciodată, are aceeași licărire în ochi 24/24h. Ar fi soția ideală, ar fi soțul ideal! Să îți vorbească tot timpul așa, sigur pe sine, mereu curat, cuminte, profesionist, calm, cu siguranță financiară. Oricât încerc să îmi imaginez, nu reușesc să vizualizez cum această roboțică ar sta pe un șezlong la mare, în costum de baie, și fiind…. naturală. Nu există așa ceva. Dacă își dă jos costumul cu fustița scurtă și bluziță călcată, s-ar vedea firele. Nu poate purta niciodată un costum de baie. Ar vedea doar rate și dobânzi. Cum să țină în mână o pinacolada cu umbreluță în ea? Este ca și cum ai lua o lopată și ai folosi-o pe post de desfăcător de conserve. Sunt unelte diferite, care servesc unor funcții diferite. Tot așa și cu roboțica noastră. Nu este făcută să stea pe șezlong cu pinacolada cu umbreluță în mână și să vorbească despre ce bine este la mare sau „ce apus minunat!” Roboțelul este și mai și. Am urmărit acum ceva vreme un astfel de robot care locuiește în bancă, să îl văd unde se duce el după ce iese de la servici. Culmea, l-am văzut intrând într-un bar. Unul de rockeri. M-am dus după el. Costumul era pe el în continuare. Era la o masă cu un alt individ. Nu am reușit să mă apropii să văd ce poate să vorbească acel robot. Ținuta era aceeași. Oare cum o arăta în bermude? Nu are cum, are fire pe sub pantaloni și se văd. Totuși, îl imaginez ajungând acasă. Are o casă ca o bancă. O casă minimalistă, cu mult alb, cu lucruri puse la locul lor. Cu cuțitele aranjate frumos, în ordinea mărimii, în sertar. Taie rapid, extrem de rapid, ca o imprimantă, un morcov. Pune mai multe ingrediente într-o tigaie. Le călește puțin apoi le pune într-o farfurie. Singur se așează la masă, își pune la gât un șervet perfect alb, apoi mănâncă cu spatele drept. Se șterge la gură și pleacă să doarmă. Citește, relaxat, cotele burselor, înainte de a-l lua somnul. Viață de robot! Perfectă!

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…