De ce întâlnesc în jurul meu numai oameni care asociază stânga politică cu infractorii, cocalarii și proștii? De ce România s-a împărțit între proști și ceilalți? Îmi vine să zâmbesc când mă întreb acestea pentru că simt că am răspunsul deja în minte, dar refuz să îl rostesc à haute voix. Și asta mă face să zâmbesc și mai tare căci îmi dă un iz de… prost. Sau, mă rog, „fac pe prostul”!

De ce permite Dumnezeu să alegem mereu între un rău mai mic și unul mai mare? Ne încearcă? Ne testează? Atunci când un anemic bine apare undeva izolat, și joacă rolul de excepție, de caz particular, de întâmplare, înseamnă că El îl permite? De ce? De ce binele seamănă atât de mult cu întâmplarea iar răul cu regula? De ce binele este un fel de scăpare dozată într-o mare de rău când lucrurile ar trebui să stea exact invers, având în vedere că suntem Fiii lui Dumnezeu, prea-iubiții Lui?

De ce un șofer de autobuz din Franța are un salariu care îi permite să își plătească chiar și o rată pe 30 de ani pentru o casă în care stă, iar un profesor din România este condamnat veșnic la o supraviețuire de la o zi la alta? Orice bancă îi râde în nas când aude că are un salariu de 1000 lei net. Nu poți face niciodată un împrumut pentru a cumpăra o casă cu acești bani. Doar împrumut pentru a cumpăra un aspirator, cel mult.

De ce suntem atât de neputincioși ca nație în fața hoardelor de politicieni care seamănă atât de tare cu niște invadatori? De ce a pierde un mandat sau a-și asuma o responsabilitate pentru un politician este echivalent doar cu o trecere într-o rezervă chiar mai bună statutar decât înainte și le merge mereu din ce în ce mai bine?

De ce alegem mereu pe cel care minte mai mult și din ce în ce mai grosolan iar noi ne afundăm în uitare de la o oră la alta? De ce uităm atât de repede binele făcut, iar orice rău rămâne fixat veșnic în memorie, iar cu timpul acest rău se mărește chiar, căpătând dimensiuni grotești?

De ce istoria ne păcălește din când în când dându-ne impresia că suntem pe o cale mai bună, așa cum au stat speranțele noastre când a apărut primul președinte după Ceaușescu, apoi după Iliescu, apoi după Constantinescu și în fine, după Băsescu? De ce mușcăm atât de tare și de naivi din păcălelile acestea ale istoriei care ne îmbracă în iluzii prostești? De ce ne bucurăm acum din suflet că întunericul socialist ne-a ocolit? Oare pentru că nu putem să suferim mai cu ștaif, mai cu putere decât dacă suntem din când în când iluzionați că ne este „mai bine”? De ce nu suntem pregătiți de o revenire puternică a comunismului – fie el și cu „față umană” – așa cum încearcă să ni-l vândă aroganța politrucilor?

De ce omul de stânga sau de dreapta este de o aroganță care ne roade viscerele?

De ce oamenii Domnului, cei care au Harul Său deasupra și ne bucură nunțile, botezurile și ne alină morții sunt cu n trepte deasupra noastră din toate punctele de vedere? Pentru că Dumnezeu este cel care îi place mai mult decât pe noi ceilalți, laicii? De ce nu avem voie să criticăm BOR-ul? De ce nu avem voie să criticăm acțiunile Bisericii, dacă însuși Dumnezeu ne permite să îl criticăm sau chiar să ne certăm efectiv cu El? De ce salariul Patriarhului României sfidează orice medic sau profesor din țara asta – adică 24582 lei net per lună? De ce profesorii de religie, cei care nu au și o a doua meserie – ca preoți – sunt mult mai dedicați și mult mai cu Har decât o mână de preoți care fac cumul de funcții și bagă în sperieți și acțiunile Mamonei? De ce aceștia oropsiți devin victime colaterale ale unei epurări care stă să apară în acest domeniu, aruncând acum la gunoi întreaga Religie din cauza acestor slujitori ai Mamonei?

De ce suntem anunțați cu o așa lejeritate a ființei că până în 2018 salariile vor crește, eșalonat, doar cu 52 de euro? Adică vom îmbătrâni ca „generații de sacrificiu” care ne zbatem în supraviețuirea de pe o zi pe alta și de la o lună la alta mai rău decât în epoci apuse? Și toate acestea pe fondul minunat în care vedem politicieni care au salarii și venituri colaterale care pun în umbră orice alt politician al Europei?! Privim la ei cum și ei ne privesc cu ochi întrebători și mirați că la țară încă nu au ajuns tabletele electronice iar elevii nu știu ce înseamnă internetul căci își fac lecțiile la o lumină medievală. Sănătoasă!

De ce școala nu este școală, iar spitalul nu este spital? De ce credinciosul nu este moral iar părinții nu își mai educă copiii? De ce murim cu zile pentru că pensiile nu ne ajung pentru a plăti medicamente sau tratamente? De ce bacalaureatul a devenit un fel de doctorat iar doctoratul un fel de bacalaureat? De ce plagiatorii, imoralii, hoții și cocalarii confiscă orice putere din țara aceasta și se deghizează în mari reformatori valoroși ai țării?

De ce tot ceea ce este frumos în țara aceasta este punctual și individual? Niciodată frumusețea nu se generalizează. Doar natura pare frumoasă, atunci când este lăsată în pace. De ce tinerii frumoși, activi și cu idei sunt împiedicați să facă orice acțiune? De ce sunt repede invitați să plece aiurea, luându-li-se orice șansă de a face studii, căci părinții ori au pensii nesimțit de mici, ori au salarii de sclavi? Așa ajung, în loc să studieze în mari universități, să îngrijească bătrânii Europei. De ce acești oameni sunt condamnați să aibă un CV, la 40 de ani, în care nu vedem decât astfel de activități care se împart între munca brută și „benevolate-voluntare”! De ce ni se cere să exagerăm în aceste voluntariate, iar în momentul în care spunem „ajunge!, acum dorim să ne fie și nouă munca recunoscută în alt fel, mai concret, căci altfel ne scade stima de sine!”, atunci suntem aruncați în categoria profitorilor și a nerecunoscătorilor? De ce oamnii pasionați de un lucru nu primesc nimic pentru acest lucru, iar cei care nu au altă pasiune în afară de a fura sau de a tăia frunza la câini sunt răsplătiți material ca și cum ar fi adevărați cetățeni de onoare?

De ce toate acestea? De ce la orice întrebare care începe cu „de ce” nu avem decât o vorbărie, căci nimic nu mai urmează apoi? De ce preferăm pe „de ce” lui „cum”? În fine, de ce este totul „trist în lume”?

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…