Se spune că omul atinge maximul de potențial, privit din toate punctele de vedere, între 20 și 25 de ani. Cel puțin aceasta ar fi concepția anticului grec. Platon își începe discipolatul pe lângă Socrate în jurul vârstei de 20 de ani. Noica, pe de altă parte, ne spune că nu putem să spunem ceva în filosofie înainte de vârsta de 40 de ani. Până atunci suntem într-o fază de formare – în care încă avem mintea, simțurile, cultura tulburi, fără sedimente. Într-un fel, dacă urmăm această cale a vârstelor, într-adevăr ajungem la un numitor comun care ne-ar situa în vârful clopotului lui Gauss în jurul acestei vârste de 25-30 de ani. Acum racheta biologică și spirituală se află la acceleraţia maximă. După aceea doar orbităm într-o inerție mai mult sau mai puțin întinsă, și nu facem altceva decât să sedimentăm, să pricepem ceea ce am scos din noi în această perioadă. Sunt semințele ființei noastre. Neformate, neînțelese, doar intuite ca fiind ceva extraordinar, iar răsplata sau confirmarea că suntem cu adevărat creatori de ceva măreț este acea putere sufletească, acel elan vital care ne umple ființa de… bine. Restul vieții ni-l dedicăm doar temperării și punerii în ordine a acelui Big-Bang sufletesc și spiritual. Exemple sunt multe care să susțină că lucrurile ar sta în acest fel: Kant, care a scris opera după 50 de ani, spunea că de fapt el încearcă să-și lămurească ideile avute la 20 de ani; Hegel, fiind precoce, și-a desfășurat sistemul filosofic toată viața, dar a pornit de la o sămânță care a apărut în jurul vârstei de 18 ani. Și tot așa, exemplele ar putea să curgă până în contemporaneitate și în toate domeniile. Dar care este fundamentul acestei creșteri sufletești? Cum explicăm inelele sufletului care se formează în acest ritm?

Oriunde ar căuta psihanaliștii răspunsuri la aceste întrebări, rămâne totuși un plan constant la care se raportează – este vorba despre joc. Omul are un cult al jocului, care pleacă din primele momente ale vieții conștiente și merge până în ultima secundă a vieții. Pe drum unele jocuri se destramă, altele sunt luate atât de tare în serios încât nici nu mai sunt percepute drept jocuri, iar alții o țin într-o sărbătoare inocentă, ținând strâns cu dinții de Eu-l copilăriei nepermis de mult timp, căzând chiar în patologic. Acum nu suntem puși în situația de a alege – ce fel de viață vă doriți din perspectiva jocurilor? Doriți o viață cu „toate la timpul lor”, inerțială? Sau una în care jocul este consubstanțial oricărui comportament, dar se „rafinează” până la a deveni greoi, pierdut de sens, extrem se serios, „aducându-ne cu picioarele pe pământ”? Sau doriți o viață pe care să o jucați la fel la 8 ani ca și la 80? Dacă ultima variantă pare stranie multor adulți, identificând-o ca ținând de patologic, atunci nu mai puțin patologică ar fi nici a doua variantă, cea a seriozității. Omul „serios” elimină jocul în zona divertismentului. Omul jucăuș elimină viața concretă în zona durerii. Ambele variante sunt la fel de bolnăvicioase.

Dar ce face jocul copilului atât de unic și ce pierdem de fapt în momentul avansării în vârstă? Spunem de obicei că nu ne mai putem juca cu aceeași pasiune ca la 10 ani pentru că mintea, sufletul, ni s-au dezvoltat într-atât încât nu ne mai putem întoarce în acel psihic și creier de la acea vârstă. Avem așadar o problemă din moment ce putem percepe acest lucru ca pe o incapacitate. Dacă unui copil nu i se poate cere să se maturizeze într-o săptămână cât ar trebui să o facă în 10 ani, deși acest lucru îl dorim urgent de la propriii copii, atunci de ce să nu ne mire că și drumul invers este la fel de greu. Imaginați-vă copiii care v-ar spune să redeveniți ca ei, să vă jucați iar ca în copilăria voastră, dar într-un mod autentic, nedisimulat. Dacă am trecut printr-o experiență, aceea a copilăriei, de ce nu ne mai putem întoarce la ea – măcar sufletește autentic – așa cum ar trebui să ne așteptăm că am putea să facem datorită acestui plus de experiență a vârstei? Cred că răspunsul cel mai frumos al acestei neputințe vine de la Heidegger. Acesta invocă timpul – este adevărat că nu în legătură directă cu jocul și cu copilăria. Nu am pierdut sărbătoarea jocului, din contră, aceasta a devenit și mai subtilă, ne-a învăluit pe unii și mai tare. Am pierdut, în schimb, timpul. De fapt percepția timpului.

Copilul se joacă cu atâta putere pentru că nu face o schemă logică în care dorește să anticipeze schematic ceea ce urmează. Mai întâi de toate, savurează momentul prezent. Linge clipele precum linge o acadea și fiecare moleculă a „dulcelui” de aici și de acum este trăită pentru ea și numai pentru ea. Restul Universului nu există și nici nu-l interesează acest lucru. Fugim de afectele pe care jocul ni le pune în mișcare pentru a pune în locul acestora mintea rece. Ori mintea este iute – o ia înaintea lucrurilor și ne scoate ușor din joc. Cel mai rafinat joc este acela al minții, al minții care stă bine înrădăcinat în inimă. Afectul este lent, ne „macină” clipă de clipă și în prezent. Ne rafinăm jocurile odată cu înaintarea în vârstă, dar începând să confundăm acea energie afectivă cu distracția sau cu sentimentul „drăguțului” – adică un fel de inimă raționalizată. Spunem: „am fost la teatru, sau am jucat șah aseară, sau m-am jucat cu copilul în parc; a fost drăguț!” Pentru copilul autentic nu există „drăguț”, adică searbăd, leneș. Pentru el există doar explozivul și nemaipomenitul. Este o artă a circului și a spectacolului continuu. Ne prefacem că ne jucăm – păstrăm doar forma jocului, dar esența acestuia este demult pierdută.

Îmi aduc aminte de o întâlnire dintre Dalai Lama și actorul Richard Gere. Primul îl întreabă pe al doilea: „Spuneți-mi, vă rog, cum jucați rolurile pe care le interpretați?” Rămas puțin buimac, artistul cere lămuriri. „Adică, reformulează Dalai Lama, cât de mult intrați în pielea respectivelor personaje? Va identificați complet cu personajul? Când plângeți sau când aveți un extaz, mimați râsul și extazul personajului, ca pe al unei măști, sau plângeți și dumneavoastră cu el și nu mai știți care e personajul și care sunteți dumneavoastră pentru că sunteți identificați?” „Exact așa este, răspunde actorul, minunat parcă de cunoașterea secretului său.” „Atunci sunteți un adevărat actor – ați înțeles esența lucrurilor.” A te juca nu înseamnă să mimezi jocul, ci să îl trăiești până la ultima sa consecință, rămânând cu conștiința că este un „simplu joc”, dar trăindu-l ca și cum ar fi identic cu propria ființă. A te întoarce la copilărie, la copilăria jocului infinit, înseamnă de fapt a te întoarce în mască – în persona autentică – dar trăind-o în aceeași curgere a timpului lui Acum.

POMPILIU  ALEXANDRU  este doctor în filosofie, lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, dar, mai ales, absolvent de CARABELLA…