1.Despre perfecțiune…
Se dau minimum trei bărbați. Fiecare cu berea lui. La o terasă, eventual. Trei bărbați cu oarece cultură. Discuția are ton civilizat, se ia atitudine cumpătată. E doar prima bere. Despre Roșia Montana fiecare are o părere proprie, documentată din fuga televizorului, din colțul ziarelor sau de pe FB. Se contrazic vag, deși nici unul nu e pentru exploatare. La a doua bere discuția dă în fotbal și-n aranjamente. Totul e blat, dar nu oricum, cu nuanțări. Depinde cu ce echipă ții. Totul până la Națională. Celor trei le pute totul, chiar și la un meci câștigat. La berea cu numărul trei vocea e mai amplă, argumentele tăioase. Încă se mai scuză că au înțeles ceva greșit, dar parcă nu sună tocmai împăciuitor. Mă rog, se revine la Roșia Montana și deja unul dintre ei crede că mai bine cianuri canadiene, că noi suntem proști și habar n-are România de cum să exploateze, mă-nțelegi… Ceilalți doi comandă două sticluțe cu apă plată, le golesc într-un tufiș, adună niște pietricele-n ele și-i zornăie ăluilalt pe la urechi. Obosiți, mai comandă o bere. A patra. Deja vocile devin impunătoare. Apar primele înjurături cuminți. Se trece la câinii comunitari. Aici e jale. Fiecare are o părere unică și irevocabilă. Se arată mușcături vechi și noi. Se înjură Primăria, Guvernul, Poliția și ce-o mai fi. Se-njură între ei. Berea poartă numărul cinci. Se revine la fotbal și la gagici. Dacă se poate, la gagici comune (așa vorbesc ei). Toate sunt de un mare fel, niciuna nu e ce trebuie să fie, pentru că așa sunt femeile, mama lor… etc… A șasea bere îi prinde în drăcuieli serioase, cretinizări tutuite cu greu, organe genitale și „ospătar adu o cârpă că boul ăsta a vărsat berea pe mine, în morții mă-sii!” Drumul până la toaletă e din ce în ce mai lung, dar aduce cu el amintiri legate de vagi divergențe de-acum o vreme. Dacă mai apare câte-o cunoștință trează, se retrage destul de repede. Nu poate face față gradului(gradelor) de inteligență de la masa prietenilor. La ultima bere, care e de fapt penultima, începe căutatul prin buzunare, micul împrumut, telefoane înspre acasă. Au mai bifat o seară în care s-au înțeles perfect. A doua zi nevoia de perfecțiune îi îndeamnă să o ia de la capăt. Distribuția se mai schimbă, perfecțiunea rămâne veșnică!
2. Așa o lipsă de… incultură (origini)
Pentru prima oară în activitatea mea de scriitor la ziar am început cu titlul. Mi-e ciudat a scrie la un supliment cultural. De obicei doar citesc așa ceva. Îmi amintesc cum în adolescență cumpăram tot ce era revistă de cultură și le citeam la școală pe sub pupitru. Pe atunci nu știam precis ce e aia cultură. Scriam poezii proaste, citeam rafturi întregi din toate bibliotecile orașului Ploiești, credeam că Marin Sorescu e campionul mondial al literaturii, mâncam o plasă de mere pe zi pentru că așa citisem că făcea Eminescu în drumul spre… De fapt, încă mă minunez că de sub degetele mele ies cuvinte pe care alții le citesc, le recitesc, le discută. Ce amalgam! De fapt am pus titlul cu gândul de a povesti o scurtă conversație la care am fost părtaș acum ceva vreme. Dar, până atunci bat câmpii într-un rococo amintitor al începuturilor mele culturale. Cred că prima formă culturală cu care am avut de-a face a fost Teatrul Radiofonic. Apoi Muzica. Apoi Filmul. Nu știam că ele că fac parte din ceva. Pe urmă mama m-a învățat să fiu politicos, să salut, să dau locul în autobuz, să nu-i deranjez pe alții. Apoi mi-a cumpărat cărți. Pe care le-am citit, le-am recitit, le-am răscitit. După care le-am vândut la Anticariat, ca să-mi cumpăr alte cărți. O scurtă perioadă am și vândut cărțile ca să pot juca poker, dar s-a întâmplat să câștig și mi-am cumpărat alte cărți pe care nu le-am mai vândut niciodată. Mai târziu, după ce am intrat în Teatru, mi s-a spus că Teatrul educă. Și am urlat că nu e așa. Am urlat în fața unui activist de o rară prostie, dar care venea la Teatru cu sfințenie la fiecare premieră. L-am întrebat cu ce-l educă pe el Othello omorând-o pe Desdemona, Iago trădând, Romeo ucigând. Se uita fix la mine, eu hohoteam de râs pe dinăuntru și-n cele din urmă a îngăimat:”Firradracudecurtulă!” Exact cum vedeți scris, nu-i greșeală de tipar. Teatrul nu educă, zic și acum, Teatrul doar te face să te gândești(pe tine, te). Mă întreb dacă ce scriu, ce citiți de fapt, e un act de cultură. Doar pentru că apare într-o revistă de cultură nu-i de-ajuns. Doar pentru că sunt om de teatru care scrie la ziar, iar nu-i de-ajuns. Nu știu dacă aici fac cultură, dacă ce scriu trezește ceva în cineva. Dar e o forță în mine care mă pune să dau o ordine cuvintelor, creând imagini. Cel puțin așa cred. Mi-aș dori să pot scrie pe înțelesul tuturor, chiar dacă „tuturor” e doar un singur cititor. La urma urmei, cititorii nu ți-i alegi, ei te aleg pe tine.
P.S. Acum vreo 15 ani stăteam la o terasă cu câțiva colegi și cu o doamnă, distinsă ca înfățișare de altfel. Doamna era mândră că soțul ei, fost șef de autobază, primise postul de director interimar la Teatrul din acel oraș. Cum tocmai ni se făcea cinste la greu, eram destul de politicoși. Ne cunoșteam cu patronul terasei, așa că muzica era a noastră, aveam casete pe care se înșirau: Bob Dylan, Fărâmiță Lambru, The Beatles, Mircea Baniciu, Luciano Pavarotti, Deep Purple, Sfinx, Pink Floyd, Maria Tănase și tot așa… La un moment dat doamna respectivă a exclamat: „Dragă, da’ ăștia habar n-au să pună muzică. Uite cum le-amestecă. Suntem la terasă, aicea omu’ nu gândește ca să știe cine cântă. Așa o lipsă de incultură, zău, nu se face!”.
PUIU JIPA este actor, regizor și dramaturg… A devenit târgoviștean, de mai mulți ani, cu aerul lui republican de Ploiești…