Arhive etichetă: Cultura urbană

Pompiliu ALEXANDRU – Scurt-circuit

Alexandru PompiliuOameni nevinovaţi într-un sistem vinovat

1.De prin lume adunate, ale sistemului înfăţişări

Cică un poliţist ar fi pe punctul de a fi dat afară de superiorii săi pentru că a filmat în timpul serviciului un gândac care se plimba pe birou, eventual şi dansa, făcând în ciudă instituţiei serioase a Poliţiei Române. Va fi dat afară, de fapt s-a format o comise de disciplină şi însuşi ministrul de Interne a fost înştiinţat de acest eveniment, deoarece poliţistul cineast nu a cerut voie să facă acest videoclip. Nesubordonare! Gravă faptă. Adică, din punctul de vedere al sistemului poliţienesc, bazat pe ierarhie şi subordonare strictă faţă de superiori, poliţistul trebuia să sară imediat de pe scaun, încă din momentul prim când a văzut gleznuţa carcalacului, să iasă uşor din cameră, să urce la biroul şefului şi să spună: „S’trăiţ’, cer permisiunea de a filma un gândac care se plimbă liber pe biroul meu. Îmi daţi voie, şefu’?” „Nu, bă, nu ai voie, periclitezi imaginea sistemului!” Nu a făcut aşa ceva, de aceea el este acum pe picior de plecare. Ministrul de Interne intervine şi el în chestiunea Carcalacu’, luând apărarea poliţistului nostru. Anemic. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Radu_Părpăuţă_2Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele – bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro.
N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e!
Continuă să citești

Puiu JIPA – Așa o lipsă de… incultură

https://scontent-frt3-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-0/p206x206/11150384_1090203504339592_4253263345650474390_n.jpg?oh=8f7b75c01b65b1fb38f6838485473ea7&oe=58F6157D1.Despre perfecțiune…

Se dau minimum trei bărbați. Fiecare cu berea lui. La o terasă, eventual. Trei bărbați cu oarece cultură. Discuția are ton civilizat, se ia atitudine cumpătată. E doar prima bere. Despre Roșia Montana fiecare are o părere proprie, documentată din fuga televizorului, din colțul ziarelor sau de pe FB. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Radu_Părpăuţă_2Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele – bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro.
N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e!
Continuă să citești

Puiu JIPA – Așa o lipsă de… incultură

https://scontent-frt3-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-0/p206x206/11150384_1090203504339592_4253263345650474390_n.jpg?oh=8f7b75c01b65b1fb38f6838485473ea7&oe=58F6157DFuga după alergare…

Ne facem loc printre evenimente, grăbiți, taciturni… Ne bucurăm de trecerea unei zile, în așteptarea alteia. Alergăm disperați să bifăm încă o noapte dormită, încă un meci văzut, încă o bancnotă cheltuită. Ne arde la lingurică să treacă timpul în așteptarea unui „ceva” important, extrem de important. Și „ceva”-ul se-ntâmplă, dar între timp a mai apărut un alt „ceva” care ne pune iar pe fugă. Continuă să citești

Pompiliu ALEXANDRU – Scurt-circuit

Alexandru PompiliuN-ar fi rău să fie bine

Dincolo de văicăreala universală la care se pricepe orice om al țării acesteia, mă întreb de ceva vreme care ar fi setul de soluții efective la tot răul care bântuie națiunea aceasta. Nu mă refer la soluții care să înceapă cu „trebuie să”. Caut tehnici, metode concrete, pe care eventual să le aplic și eu. Ceva ingineresc, care are rezultate palpabile imediate în viața mea și a apropiaților mei, cu posibilitate de extindere. Îmi aduc aminte de un roman science-fiction în care unii se revoltau sistematic pe o planetă. Iar în toate sloganurile lor, în toate cerințele, nemulțumirile acestora era prezent cuvântul ACUM! Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Radu_Părpăuţă_2Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».

Singurătate – Cu perdelele (dedeman, cu design vesel, tip franjuri și cu motiv floral) lăsate/
Șed la masa mea de brad (ba nu, de mahon, rabatabilă, cu blat cristal). / Focul pîlpîie în sobă (tip terracotta”, italiană, model deosebit, ca nouă), / Iară eu pe gînduri cad (cum să scap de vîrfurile despicate, fără să mă tund?) Continuă să citești

Puiu JIPA – Așa o lipsă de… incultură

https://scontent-frt3-1.xx.fbcdn.net/v/t1.0-0/p206x206/11150384_1090203504339592_4253263345650474390_n.jpg?oh=8f7b75c01b65b1fb38f6838485473ea7&oe=58F6157DRomânia, plai de… dormi

1.Cînd aud/văd chestia asta: „Măi, actorilor, v-au mărit salariile cu 50% și voi protestați împotriva celor care vi le-au mărit? Țț, țț, ce rușine!!”, mă apucă așa o jaleeee.
Chiar plîng. Sînt turburat și mă apucă stenahoria. Ah, cum pot fi așa de nerecunoscător. Doamne, e prima mărire oficială a salariilor actorilor. Niciodată nu a fost specificată clar această meserie. „Actor”, ce măreț sună acest cuvînt! În 27 de ani e pentru prima oară cînd existăm.

Așa că ne spuneți tandru: „Ciocu` mic, că v-am dat bani!”. Tocmai asta e, credeți că ne-ați mituit. Credeți că ne astupați gura. Pentru că voi credeți că sîntem ca voi. Dar nu, nu sîntem ca voi și nici nu sîntem la același nivel cu voi. Pentru că vom fi întotdeauna cu un metru mai sus decît voi. Ne-ați aruncat un os și așteptați să facem sluj. Eeeee, uite că nu facem. Și știți de ce? Pentru că, oricît de tare v-ar surprinde, noi, actorii, nu mințim la locul de muncă, nu ne batem joc de spectatori, nu ne prefacem că sîntem sinceri, nu dăm înghețată publicului ca să ne aplaude.

Nu facem nimic din ce faceți voi fără să ne asumăm. Și știu că la prima criză financiară noi vom fi primii cărora le veți tăia salariile. Și încă ceva: în meseria asta de actor ai voie să greșești pînă îți iese bine. Dar recunoaștem asta cu zîmbetul pe figură. Voi, nu.

2.Nu înțeleg cum reușim singuri să ne facem viața complicată. Dăm vina pe sistem, pe nenoroc, pe șansă, pe capra vecinului. Niciodată nu ne considerăm pe noi înșine vinovați de ceea ce ni se-ntâmplă. Adormiți în neputințe, ne ridicăm sporadic de pe patul vrajbei cu noi înșine ca să milităm pentru cauze pierdute. Mor oameni în jurul nostru inutil doar pentru că legislația noastră devine din ce în ce mai absurdă, mai stufoasă, mai greu de interpretat. Statul a devenit perfecta rampă de lansare a incompetenței, a nepotismului, a troglodiților. Oameni care nu-s în stare să-și controleze propria viață, controlează viețile altora. Cărțile de istorie de peste 50-60 de ani nu vor știi să spună ceva despre vreo personalitate politică marcantă a ultimilor 27 de ani. Pentru că toți, absolut toți cei care au ajuns în fruntea României în ultimul timp nu au făcut nimic, dar absolut nimic pentru țara lor.

Nu sunt încrâncenat, la urma urmei istoria se repetă. Incompetenți au fost mereu în fruntea unor bucate, dar exista pe ici pe colo o minte luminată care nu se punea pe el însuși înaintea binelui național.

Încep să cred că sentimentul național e pe cale de dispariție în România. Și nu întâmplător. Lumea, europeană sau nu, are nevoie de teritoriul nostru, mai ales în ceea ce privește previziunile geo-politice. Avem destule bogății neexploatate, avem toate formele de relief perfect comasate și – în primul rând-  o populație îndobitocită de 40 de ani de comunism și de alți 27 de harababură. Văd clar cum se urmărește sărăcirea românilor, depărtarea lor de țară, needucarea copiilor (observați că schimbarea continuă a sistemului de învățământ duce la lehamite?), nerezolvarea niciunei probleme majore a sistemului de sănătate. Simplul fapt că nu se reușește construirea unei singure autostrăduțe mă duce cu gândul la faptul că circulația trebuie să fie îngrădită pe teritoriul nostru.

PUIU JIPA este actor, regizor și dramaturg… A devenit târgoviștean, de mai mulți ani, cu aerul lui republican de Ploiești…

Pompiliu ALEXANDRU – Scurt-circuit… În loc de „bună-ziua”…

În loc de „bună ziua”Alexandru Pompiliu

Doresc să vă spun că nu sunt un sensibilos simandicos care se opărește la fiecare deviere de la etichetă. Sau, cel puțin, așa mă consider eu. Cu toate acestea, recunosc că domeniul etichetelor sociale – a celor care țin de civilizație, de etică și de morală – constituie un teren al veșnicelor uimiri și analize. Mă voi ocupa astăzi puțin de fascinantele forme ale lui „bună ziua”. Am avut plăcerea de a compara acest salut de zi cu zi al românilor cu cel al altor națiuni. La noi întâlnesc formele cele mai interesante. Continuă să citești

Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Radu_Părpăuţă_2Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».

Înmormântarea lui Azorică – Merge un enoriaş la preotul din sat şi-i spune: „Domn’ părinte, ştiţi, mi-a murit câinele şi aş vrea o mică înmormântare creştinească, aşa după cum se cade.”
Preotul îi răspunde: „Mă, Ioane, eu am avut bunăvoinţa şi te-am ascultat, dar du-te şi îngroapă-l undeva prin spatele casei. Unde ai mai văzut tu înmormântare la câini, cu popă?” Continuă să citești