Nu despre asta-i vorba (II)

B:Oricum, mulţumesc …

T:Nu-i nimic de mulţumit aici.

B:Lasă-mă să termin (pauză )… te rog.

T:Ar trebui să plec, îmi spui altădată, sau îmi spui la teatru, dacă o să vii.

B:Stai, voiam să-ţi mulţumesc că mă faci să mă simt stupid, cretin şi idiot.

T:Asta-i bună, ai sentimente din astea ?

B:Acuma chiar că le am. Am trăit atâţia ani cu credinţa că ai înţeles ce mi s-a întâmplat, ce ţi s-a întâmplat …

T:Nu mai începe cu monoloagele tale …

B:Stai, stai nu e chiar aşa, nu e monolog, e ceva ce credeam că ştii, că…

T:O luăm de la capăt ? Ce să ştiu ? Hai, spune-mi.

B:E vorba de… Nu, nu pot, acuma nu pot. Nu mai pot.(barmanului)Dă-mi o vodcă. Mare,

te rog. Nu, mai bine dă-mi sticla. Lasă-ne!

T:Te-ai apucat de băut? Nu păreai genul.

B:Da, de-acum mă apuc de băut.(ia sticla, bea cu sete din ea, îi dă şi lui T, T refuză) Uite ce e, te-am crescut singur.

T:Te rog, nu-mi împuia capul cu copilăria mea. A fost copilăria ta. Te-ai folosit de mine,

ca să-ți retrăiești tu copilăria ta retardată, din creierul muntelui, cu capra care te

învăța botanică și cu veverițele care te învățau să numeri alunele.

B:Și vulturii…

T:Da, și vulturii care-ți stârneau pofta de înălțime.

B:Sigur, când te duceam la țară, urlai că vrei acasă, la jucăriile tale.

T: Ce să-i faci, aveam de mic oroare de muncile rurale.

B: Da, îmi semănai. Și eu am plecat de mic de acolo, dar vezi, mi-a rămas întipărit

în minte…

T:Râul, ramul…

B:Bine, hai să lăsăm asta. Ştii foarte bine că nu m-am însurat niciodată.

T: Dar tot timpul ai avut câte cinci neveste.

B:Nu despre asta e vorba. Nu despre femeile alea e vorba.

T:Care m-au crescut.

B:Lasă, că te-au crescut bine.

T:Da, cu expoziţii de chiloţi puşi la uscat, mersi. Şi cu mame care se schimbau, subit,

din trei în trei luni. Dar nici una nu era mama. Mama mea!

B:Ajungem şi acolo.

T:Nu vezi că vorbim despre „după”, despre după naşterea mea?

B:Nu ţi-am vorbit niciodată de maică-ta.

T:Sigur, pentru că „nu merita”, pentru că „am cunoscut-o puţin”, „pentru că

era bolnăvicioasă”, pentru că „a murit”… Pentru că de fiecare dată când întrebam de

ea, făceai crize de nervi și plecai în boii tăi, lăsându-mă trei zile cu „țâțe goale

numărul trei”. Am înțeles: A MURIT! PUNCT.

B:Într-un fel, a murit.

T:…la naştere.

B:Nu, n-a murit.

(pauză)

T:Cum… adică… n-a murit?

B:Dacă ai fi citit scrisorile, scrisoarea aia, prima, m-ai fi scutit de…

T:Stai, cum adică n-a murit?

B:N-a murit la naştere. A mai trăit. O vreme.

T:Şi eu de ce n-am cunoscut-o, de ce m-ai minţit atâta vreme, de ce? Adică eu am o

mamă, care nu e moartă, care trăieşte, care poate vrea să mă vadă, care… (pauză)

B:Dacă ai fi citit…

T:Ce mai contează, eşti aici. Povesteşte-mi!

B:Mai bine îţi mai scriu o dată. Îţi trimit eu scrisoarea…

T:Nu, eşti aici, n-ai unde să te ascunzi, n-ai unde să pleci. Vorbeşte! Acum! Vorbeşte,

n-auzi?

B:Crede-mă, nu pot să mai…

T:Cum arăta?

B:Frumoasă, foarte frumoasă. Voia să fie actriţă.

T:Era ca… celelalte care voiau să fie actriţe, ca cele pe care le-am cunoscut?

B:Nu, ea era actriţă în toată puterea cuvântului, avea un talent nebun. Nu puteai să

joci alături de ea, te halea, te rupea, scotea din orice nimic o chestie fabuloasă. Te

copleşea. Numele ei era Maria Amariei. Eu am tras sforile să intre la Institut, habar

n-avea de limba română, de literatură, de… nimic. Venise de la ţară, nu ştia ce-i aia

„teatru”, Caragiale, Shakespeare, era de o incultură fermecătoare. Dar talentul… Şi încă

ceva: era în stare să scoată din minţi orice bărbat. În cinci minute îl avea

la picioare. Farmec nebun, ce mai… Eu am căzut după două minute.

T:Aşadar, mama a fost actriţă.

B:Da, patru ani, cât a făcut facultatea, am fost ca un căţeluş. Nu mai ştiam de mine, jucam

la disperare, la cronometru, ca să fiu alături de ea. Sigur că mă înşela, ştiam că se culca

cu cine voia, când voia, aproape că eram martor, dar nu puteam să zic nimic, nu puteam

să fac, să-i fac nimic. Mă înmuia cu o singură privire. În ultimul an de facultate s-a

potolit brusc. Atunci te-am făcut. Sigur eşti al meu.

T:De… unde ştii… atât de sigur?

B:Pentru că atunci nu ne-am despărţit nici o clipă. Pentru că îşi dorea să facă un copil

cu mine, pentru că EA nu a vrut să se despartă nici o clipă de mine.

T:Iar tu, nici o aventură, nimic?

B:Nu, nici nu-mi doream. A fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Am fost

fericit. Înainte să te naști, erai deja pe scenă. „Îmblânzirea scorpiei”. Prin luna a cincea,

a trebuit s-o înlocuim. Îmi alegeam locul la arlechin și băgam monoloage, stăteam cu

mâna pe burta ei, pe burta ei unde erai tu și te simțeam cum te miști. Simțeam că trebuie

să mă însor. Tu ai văzut tablourile alea, Rafael, Rembrandt, alea cu Madona gravidă.

T:Știu, știu, toată copilăria mea a fost plină de tablouri tembele cu femei cu burta mare.

Pe toți pereții se năștea.

B:Lasă arta. Era educativ.

T:Pe dracu, mai bine îmi făceai un frate sau o soră decât să te am pe tine ca doică. Doică

cu barbă. Dar era haios! Mai ții minte lego-urile alea de care n-apucam să mă ating.

Îți ieșeau numai tâmpenii. Mă sculam în toiul nopții și le făceam eu cum

trebuie. Dimineața, când le vedeai, te apuca turbarea. Nu înțelegeai nimic. Și-mi ziceai…

B: „Uite-așa se face!”

T:Ipocritule!

B:Da, dar te-a ajutat să faci totul singur, să știi finalul, să lupți pentru el.

T:Şi…?

B:Te-ai născut. M-am dus la maternitate cu o căruţă de flori. Era –şi parcă nu era –

fericită. Mi te-a pus în braţe şi mi-a spus: „Vreau să-l cheme ca pe tine”.

T:Dar pe mine mă cheamă altfel. Altfel şi decât pe tine. Nu mă cheamă nici ca pe ea.

B:Da, pentru că n-a mai vrut să ştie nimic de tine. M-a umilit.

T:Cum, de ce? (B nu îi răspunde, doar îl priveşte) Vorbește, vorbește odată, vrei să te

strâng de gât?

B:Încearcă! Mă vei scuti de a-ți spune continuarea! Nu știu de unde atâta violență în tine.

T:Oare de unde? Oare de unde? Tu vorbești? Tu?

B:Eu nu sunt un om violent!

T:Ce? Cum? Ce? (e o bâlbâială a furiei)

B:Calmează-te! Aia n-a fost violență. Toate la timpul lor. Ai venit să afli? Atunci, taci

și rabdă!

T:Biiine! La urma urmei, pot să te strâng de gât și după.

B:Sau poate nu! Vezi, furia asta a ta îmi aduce aminte de mine, de modul în care

mă apropiam de personaje, ca să le asimilez, ca să se poată spune dup-aia că a

fost personajul meu.

T:Aberezi, iar aberezi… Actoria înseamnă și ce zici tu dar în măsură mică. Tu faci parte,

ca actor, dintr-o mașinărie, ești doar o rotiță.

B:Eu, rotiță? Eu trebuie să fiu motorul, eu trebuie să știu totul, mai mult decât

regizorul. Numai atunci cream amândoi.

T:Și restul…

B:Vezi, ai spus restul. Ca de obicei, mărunțișul, „restul” nu contează.

T: M-am prins, adică, m-ai prins. Iar m-ai prins în jocurile tale. Nu despre asta e vorba,

nu despre Teatrul TĂU e vorba. Zi-mi de mama. Ziceai că te-a umilit. Ha ha ha .

Ce surpriză. Cineva te-a umilit. Dar, oare, cum s-a petrecut această blasfemie?

B:Pentru că s-a întâmplat ceva, ceva ce nici acum nu înţeleg. Când am venit să-mi

iau copilul de la maternitate, dispăruse.

T:(stupefiat) Cine, copilul? Adică eu? Cum, am dispărut eu?

B:Pe dracu’, tu. Maică-ta. Tu ai rămas.

T:Cum, a dispărut?

B:A dispărut din maternitate şi n-am mai auzit multă vreme de ea.

T:Măcar ai căutat-o?

B:Da.

T:Cîtă vreme?

B:Ţi-am spus, multă. M-a părăsit, am căutat-o prin teatre, n-am găsit-o şi, din orgoliu,

n-am vrut să ştii nimic despre ea.

T:Iar când îmi povesteai despre cât de bolnăvicioasă…

B:Te-am minţit, nu era adevărat nimic.

T:Şi, mai târziu, „după multă vreme”?

B:Te-am crescut cum am putut, te-am trimis la teatrul ăla.

T:De la capătul lumilor.

B:Mă rog, cum zici tu. Speram să montezi spectacole, să-ţi faci meseria. Oricum

te-am urmărit atent. Nu puteam să merg acolo, pentru că te-aş fi eclipsat. Pe vremea aia…

T:Sigur, erai marele actor, făceai vid în jurul tău.

B:Iar tu n-ai mai fi existat, logic. Aveai, ai potențial. Voiam ca, la un moment dat, să

facem un mare spectacol.

T:Aşadar, de-aia m-ai obligat să nu spun nimănui că tu eşti taică-meu.

B:Să trecem peste. Ei, bine, mi-a atras atenţia o cronică de ziar de provincie la un

spectacol pus de tine, la Sala studio, în care se spunea că actriţa Alina Aranda stăpânea

scena şi partenerii până la pragul patologic al actoriei, când, dacă ar fi trebuit să moară, ea

ar fi şi murit. Cam aşa scria. Ne trebuia, pe vremea aia, o actriţă cam de genul ăsta,

pentru Cleopatra la noi la teatru.

T:Ştiu, ai citit cronica la „Hedda Gabler”. N-a fost un mare spectacol, era un

experiment, dar ea era prea bună, era genială.

B:Aşa că m-am dus să văd. M-am dat bolnav la mine la teatru şi l-am văzut. Da,

era năucitoare.

T:N-am ştiut că ai văzut spectacolul.

B:Am văzut mai multe şi, mai ales, v-am văzut împreună.

T:Era prietena mea.

B:Doar atât?

T:Era iubita mea. Crezi că mica diferenţă de vârstă contează?

B:Mică?

T:Ea m-a făcut regizor, ea m-a făcut să înţeleg cum să fac un spectacol, tot…

B:Dar, dar, dar… Tu cum ai cunoscut-o?

T:Ce să-ți spun, era actriță acolo. Juca, dar parcă nu dădea tot din ea. De fapt, se

juca. Lumea o adula. Era de o singurătate copleșitoare. A! O ciudățenie, când venea

critica, juca, așa, la limită, în jos! N-avea cronici, avea genul ăla, corectă în rol, mă rog,

nu sărea calul, dar dup-aia, rupea. A avut un „Tristan și Isolda”, îți dai seama, „Tristan

și Isolda” în anii ăia în care toți jucau degeaba. Te spărgea! Și atunci, mi-a venit ideea

cu Hedda Gabler.

B:Da, da…

T:Sigur că era ideea ta, nebunia aia în care ea îi juca pe toți, mă rog, pe aproape toți.

B:Ibsen, c’est moi!

T:Da…

B:Cum ați… început?

T:Ce? Cum îndrăznești?

B:M-ai forțat să-ți spun, ți-am spus, eu nu mint. E rândul tău.

T:Și care e prețul? Tu nu faci nimic pe gratis.

B:Am să joc.

T:Ce?

B:Lear! Acum zi! Cum a fost?

T:Fir”ai al dracului de pervers! Te omor!

B:Așteaptă cu omorâtul! Ce simplu e să spui ”te omor”. Povestește! Te rog!

T:Şi ai apărut din senin şi ai omorât-o. De ce?

B:Ai stat un an în spital. Oricum, nu mai recunoşteai pe nimeni, mi s-a spus. Eu am

fost condamnat pentru crimă pasională şi… iată-mă aici.

T:Am înţeles că te-a înnebunit interpretarea ei din spectacol, că ai făcut o pasiune

nebună pentru ea, dar, chiar şi-aşa, de ce a trebuit s-o omori?

B:Pentru că trăia cu tine…

T:Doar pentru atât?

B:Pentru că am vorbit cu ea…

T:Şi ce Dumnezeu a putut să-ţi spună încât s-o omori?

B:Mi-a spus… că e însărcinată…

T:(uluit) Cu cine, cu mine?

B:În luna a cincea…

T:Idiotule, acum te omor eu!

B:Şi că nu vrea cu nici un chip să renunţe la copil, că vrea să-l crească, că vrea să rămână

cu tine, să nu mai facă aceeaşi greşeală.

T:Ce greşeală? Ce greşeală?

B:(aproape plângând) A trebuit să o ucid.

T:Ce greşeală? De ce a TREBUIT SĂ O UCIZI? Răspunde-mi, te rog.

B:Pentru că e mama ta.

T:Cum, mama mea? Cum? Dar, chiar şi aşa nu trebuia să o omori.

B:Dar i-am spus că este mama ta, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus: TE ROG! Dar

nu despre asta e vorba. Când începem repetițiile?

T:La ce? Ce?

B: La Lear!

• S FÂ R Ș I T –

PUIU JIPA este actor, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de mai mulți ani, cu aerul lui republican de Ploiești…