Porumbul, planta introdusă în țările române în secolul XVII, are numele de la porumbel. E o metaforă. Dacă te uiți la un știulete depănușat (desfăcat se spune pe la mine), vezi că seamănă cu trupul unui porumbel fără aripi. Grațioasa și mult iubitoarea pasăre se mai numește în Moldova cu o vorbă slavă: hulub. Se mai zice și vorba de alint: hulubaș – o păsărică, o păsărea, o păsăruică. Nu mai vorbesc de mulțimea de sensuri ale lui păsărică, că o să zici că am păsărele la cap. Preotul ortodox polonez Iraclie Gołęmbiowski (de la golemb- porumbel) a venit în Moldova, la Șipotele Sucevei, luându-și numele de Porumbescu. Popa Iraclie a fost tatăl lui Ciprian Porumbescu. Și alte nume de familie românești vin de la porumb (probabil mai mult de la pasăre decât de la plantă): Porumb, Porumbeanu, Porumboiu. Porumbul se mai numește și păpușoi (popușoi), care este tot o metaforă. Știuletele împănușat seamănă cu o păpușă mai mare. Înainte, la țară, nu existau ursuleți sau maimuțe de pluș uriașe. Făcea mama o păpușică din cârpe sau cioplea bunicul una din lemn și gata. La o adică copilul se putea juca și cu un fir de păpădie sau cu o frunză de boz. Credeți că era mai puțin fericit? Păpușelele fiind mici, știuletele le-a părut țăranilor un păpușoi. Alte vorbe frumoase despre porumb, vorbe care, mi se pare mie, se cam pierd. Și e păcat, tare păcat! Porumbul sau păpușoiul cunoaște mai multe stadii de creștere: întâi este „în păpuși”, apoi „în mătăși”, apoi „înurzit” (de la „urzeală”, când încep să se cunoască grăunțele ce vor fi pe ciocălău), apoi „în lapte”, apoi „în ținte” și, în fine, „copt”. Mă opresc aici. Am bătut câmpii lingvistici puțin, ca să întrezărești un lucru: Ce frumoasă limbă avem! Doamne! S-o iubim și s-o îngrijim ca pe un hulubaș.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator rafinat și talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…