Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».

Didactică și pedagogică – În zilele noastre mîncate de putregai, simpozioanele și alte pîrțuri din astea de profesori cocîrjați de griji au căpătat o culoare occidentală, că așa e moda, dă! Dar toate-s pe hîrtie. Totul e să răsucești lucrurile, să găsești dibaci niște titluri de simpozioane cu ajutorul Goagălului, după care să pui mîna pe niște fonduri, să-ți mai înfunzi și tu buzunarul și pe urmă să aduni gloata de oi profesorale. Dar să vezi, mă frate, ce titluri de stă mîța-n coadă. Cam așa: Metamorfozele Logosului. Echivalențe și identități la Ignațiu de Loyola și bibilicile de curte. Sau: Tradiție și perenitate în scrisorile erotico-creștine ale Sfîntului Pafnutie Spermatoforul. Bineînțeles, treaba asta nu mișcă nici un fir de păr de pe capul și așa chelios al învățămîntului.

Postare – Una din cele mai haioase postări a lu’ Mandea pe 2016: „Stau pe Facebook, simt miros de cartofi prăjiți. Problema este că eu am pus cartofii la fiert.”

La radio Erevan – Iarăși sînt incorect politic: Am auzit că în România, într-o fabrică, a fost dată jos o lozincă pe care scria: „Mai bine muncim pentru zece ruşi decât pentru un american”. Cum poate fi explicat acest lucru? Am cercetat acest eveniment ciudat mai îndeaproape. Explicaţia e foarte simplă: era o fabrică de sicrie.

Silă – Cînd îl văd pe unul ca Pinocchio-Ponta cum băloșește tricolorul la 1 Decembrie, pupîndu-l machiavelic, mi-e tot mai greu să mă gîndesc la sfințenia drapelului național pentru care s-au jertfit atîția români adevărați.

Coleașă – Cu o privire stinsă, tot mai stinsă cu fiecare carte nouă pe care o citește, căci nu mai are demult plăcerea cititului sau a studiului, Coleașă citește ceva despre educația multiculturală sau despre managementul timpului, a stresului, a fîsului, mă rog, o zeamă lungă din asta fără de interes și finalitate, dar la modă după noul standard paneuropean. Încearcă să-și moduleze vocea spartă, cu afectarea și grija pentru efect a actorului care vine în avanscenă să zbiere un aparteu și pentru amărîții ăia de la cucurigu. Din cînd în cînd se oprește din citit și vorbește liber, farfuridic însă. Se axează pe cîte o idee peltică, o apucă strîns, îi dă drumul, iar o înșfacă, îi dă ocol hermeneutic, pe urmă iar o scutură, așa cum face mîța cu un șoarece mort. Cu atitudinea asta afectată, artificială, forțată, mascată și emasculată ar fi foarte bun la o ședință de francmasoni agelaști, adică din ăia care nu știu să rîdă, cu șorțulețe, cu medalii, cu echere, cerculețe și alte îmbilibistroceli din astea.

Imperiul binelui – Că tot ne-am apropiat de pomenirea (și pomenile) fugărelii din decembrie 89: „Trebuia să fi văzut mass-media cîntînd „marele vînt al speranței din Est”, „victoria planetară a democrației asupra barbariei”, ca să înțelegi că triumful pe care-l celebrau contra unor tiranii total răsuflate le aparținea integral lor, doar lor. Păi, nu era o urgență să dispară acele despotisme bătrînești, care privau popoare întregi nu numai de pîine și căldură, dar mai ales de McDo’s, de Club Méditerranée și de soap operas (două ore de televiziune pe zi și un singur canal în România lui Ceaușescu!…)? Dispariția comunismului își capătă adevărata semnificație cînd o înțelegem ca pe un happy end de serial american. Sîngele vărsat la București i-a adus, la final, doar culoarea romantică lipsă, pe urmă, foarte rapid, basmul a luat fața realității. Îmi aduc aminte că însăși revoluția română din decembrie s-a scămoșat, spre întîi ianuarie, în tribulațiile patetice stîrnite în jurul a optzeci și trei de copii orfani adoptați de familii franceze. De asemenea, la căderea Zidului Berlinului cel mai tare m-a frapat o tînără venită în fugă pentru a naște la fața locului, sanctificînd astfel evenimentul în mijlocul mulțimii în extaz.” (Philippe Muray – Imperiul Binelui)

Economică – „E preferabil să fii încornorat decât văduv: sunt mai puţine formalităţi”… (Alphonse Allais) Și mai puține cheltuieli, adaug eu.

Umanitate docilă – Georges Bernanos spunea că după ultimul război mondial se fabrică „o umanitate docilă, tot mai docilă, pe măsură ce sistemul economic, concurența și războaiele cer o reglementare din ce în ce mai minuțioasă”. Tot Bernanos scria în 1947:„Ceea ce strămoșii noștri numeau libertăți, voi ați început să numiți dezordine și fantezie.”
Da, acest proces, atunci abia la început, a ajuns astăzi la metastază. Distilatorii de gîndire corect politică garantată scot zi de zi dezordinea și fantezia din viața omului, pilesc răul, așa cum președintele Mitterrand a fost nevoit să-și pilească caninii, fiindcă erau prea mari și „opinia publică” îl vampiriza. O lume fără canini – spre asta ne îndreptăm.

Tot Coleașă – Coleașă e om serios, domle, cu morgă. „Superioritatea” lui de universitar trebuie marcată cumva! N-are demnități publice, nu poate să-și ia țoale de firmă, mașini bengoase. Dar are morga menită să-l diferențieze de „ăia”. Cu bățoșenia morgii își poate menține eul gonflat. În costum negru la patru ace, cu cravată neagră strînsă sub un măr proeminent al lui Adam, e solemn ca un paracliser. Așa crede el, cu ținuta asta pedantă, că se impune publicului. Probabil i se pare că e decent astfel, îmbrăcat profesional, dar de fapt arată ca un cioclu abia ieșit de la morgă. Între morga academică și morga morgă nu există decît o mică diferență: în primul caz avem de-a face cu cei aparent vii, iar în al doilea cu cei de tot morți. Morga asta academică e ca vopseaua groasă care se dă pe pielea inertă a „pacientului” de la morgă, ca să arate ca viu, dar nu e, chit că e roziu în obrăjori, cum era Lenin între pietroaiele Kremlinului (ce-or mai fi făcînd cu el?). Dacă Coleașă ar schița un zîmbet, am convingerea că s-ar crăpa vopseaua și s-ar auzi pîrîitul paielor, care umplu manechinul, foșnetul umpluturii care ține coaja în picioare.

Dintr-un articol – Nici cu publicul nu mi-e rușine. E pe măsura conferențiarului, un public din acela care aplaudă pe cel care vorbește „de sus”, cu vorbe „complicate”, chit că nu le înțelege sau tocmai de aceea: intrinsec și extrinsec, imanent, transcendent, remanent, sculament – chestii din astea. Dacă pe acești semidocți îi iei cu astfel de vorbe, cad imediat în fund extaziați, fiindcă, se știe, semidocții se prosternează cu evlavie în fața celor învățați, iar universitarul e pentru ei imaginea învățatului, cred toate prăpăstiile celor licențiați în ceva, fie și în bărbieritul ouălor de rață. Mai adaugă și niște băbuțe habarnamiste, căzute din lună, probabil rudele lui Coleașă, recrutate direct din timpul omogenizării maionezei, precum și niște universitari hiperactivi de vîrsta a treia plus, din cei cărora legea le permite să bîntuie spectral pe culoarele Universității, să predea după cursuri litografiate de acum patruzeci de ani, îngălbenite și unsuroase, să uite mereu unde-s sălile de curs, să morfolească pofticios după studente filiforme și să intre în sala de curs cu prohabul uitat descheiat. Nu știu de ce, adunarea asta mi se pare o ședință de evanghelizare, cu noii credincioși gemînd extatic, transportați, teleportați, și avînd lacrimile recunoștinței în ochi: Oh, Gizăs! Your presence is heaven to me!

O Moarte mică – Sună la ușă și proprietarul deschide. Pe preș e o Moarte mică, așa de douăzeci de centimetri înălțime, cu coasă, cu hîrcă hîdă, cu parpalac negru. El: Vai, Doamne, vaaaai! Ea: Stai calm, am venit după hamster.

Ion Creangă – Amintiri din copilărie, cînd părintele Oșlobanu este acuzat de preoții-inspectori că nu ține slujba după tipic (tipic, cu accentul pe a doua silabă). Și zice enervat popa Oșlobanu: „– Tipic, boaite făţarnice? Ia să vă dau eu tipic! zise părintele Oşlobanu, lăsând sfintele încolo. Ne-aţi luat cu şmichirie pe marele mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, şi ne-aţi dat, în locul acestui sfânt vestit, pe Lazăr, un jidan tremţuros, care tot moare şi iar învie, şi învie şi iar moare, de nu mai ştie nime de numele lui. Acesta-i hram? Şi după ce ne-aţi calicit, luându-ne moşia şi închizându-ne biserica cu zid, închideţi acum în ciudă şi poarta spitalului; ba până şi clopotele ni le-au oprit de tras câinerii de doftori, tot din pricina voastră, de ni s-au împrăştiet poporenii; nici chioară de babă nu mai dă pe la biserică! Şi încă una: de şaizeci şi mai bine de ani, de când slujesc preuţia, voi aveţi să mă învăţaţi tipicul, pui de năpârcă ce sunteţi! Ia staţi o leacă să vă scot eu gărgăunii din cap! Şi zvârr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflând un sfeşnic zdravăn de alamă, după dânşii, să-i afurisească! Şi, na! părintele Duhu şi Teofan şi-au prăpădit papucii, fugind mai mult pe brânci decât în picioare; chiar după tipic! A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să dea pe la şcoală; dar nici părintele Duhu pe la biserica Sfântului Lazăr, că l-ar fi pironit părintele Oşlobanu pe cruce şi l-ar fi pus în podul bisericii, spre păstrare, cu parte din icoanele rămase aici de la Cetatea Neamţului.”

Cu iepuri – Ţiganul aduna vreascuri pe braţ; apare pădurarul şi-l întreabă: Ce faci, mă, iar ai venit la furat de lemne? Nu, domnu’, le adun pentru iepuri. Ce, mă, iepurii mănâncă lemne?
Eh, dacă nu le mănâncă, le bag pe foc.

Cu rom – Un ţigan intră într-un bar şi se aşază pe scaun. Se uită la barman, barmanul se uită la el. Ţiganul zice: Un rom! Barmanul: Te-am văzut, du-te dracu’!

Pe limba internauților – Tată, cum am apărut eu pe lume? Tata: Fiule, cred că într-o zi tot ai să afli! Hai să-ți spun pe limba ta. Păi, eu și cu maică-ta într-o zi am intrat într-o camera de chat a Yahoo-ului. Am aranjat apoi o întîlnire via e-mail cu maică-ta și ne-am întîlnit într-un internet cafe virtual. Ne-am strecurat într-o camera privată, unde maică-ta a fost de acord cu un download din hard-ul meu. Imediat ce eram gata de upload, am descoperit că nici unul dintre noi nu folosise firewall-ul și, fiindcă deja era prea tîrziu să dăm delete, nouă luni mai tîrziu a apărut un mic popup care a țipat din toți rărunchii: You`ve got male!

Poetică? – Dacă ar fi să cuprind într-o frază-simbol aceste alegeri, dar și toate alegerile de după ’89 încoace, aș alege versurile din Doina lui Eminescu: „Vai de biet Român, săracul,/
Îndărăt tot dă ca racul” Numai că nu-s de vină nici tătarii, nici muscalii, nici alte lifte. Vinovați sîntem noi înșine – românii.

Așa să fie? – Un personaj al lui Julio Cortazar spune: „Nu ne putem simți jigniți de ignoranța sau de mitocănia oamenilor, dacă n-am contribuit niciodată cu nimic la emanciparea lor.”

Mândria lui – Cînd eram eu copil, era unul prost-prost prin sat. Lumea-i zicea Licu. Fusese la o școală ajutătoare, vai de capul lui. Prin repetiție deasă mai poți învăța cîte ceva. Pe urmă lucra la o termocentrală: încărca cu lopata cuptoarele. Cînd venea de la servici, era negru de cărbune pînă-n albul ochilor. Și tata într-o zi îi spune: Ce mai faci, Licule? El: Nu mă cheamă Licu, nene, mă cheamă Dumitru. Avea, sărmanul, mîndria lui.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator rafinat și talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…