Eminescu scrie pe marginea unui manuscris: «Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar».

Înmormântarea lui Azorică – Merge un enoriaş la preotul din sat şi-i spune: „Domn’ părinte, ştiţi, mi-a murit câinele şi aş vrea o mică înmormântare creştinească, aşa după cum se cade.”
Preotul îi răspunde: „Mă, Ioane, eu am avut bunăvoinţa şi te-am ascultat, dar du-te şi îngroapă-l undeva prin spatele casei. Unde ai mai văzut tu înmormântare la câini, cu popă?”
Merge Ion acasă şi a doua zi vine iar: „Domn’ părinte, apoi io m-am gândit că totuşi… o mică slujbă acolo… Nu se poate?” Preotul: „Măi, Ioane, du-te unde-i vrea, du-te și caută-ţi pe cine-i vrea să ţi-l îngroape. Du-te la neoprotestanţi, bunăoară, şi nu mă mai bate la cap.” Ion se îndreaptă spre uşă supărat şi zice: „Apoi, dacă aşa stă treaba, eu cu nevastă-mea am strâns, cu greu, vreo două mii de euro pentru înmormântarea lui Azorică…” Preotul:
„Apoi, mă, ia stai aşa! Despre Azorică-i vorba? No, stai aşa, mă… Azorică-i câine ortodox, mă!”

Iarnă – E viscol și tare frig. Chiar și în casă e destul de frig. Se făcea apel într-un ziar la ajutorarea celor care dorm prin canale. Acuma pier pe capete. Asta e realitatea cruntă. La noi nu mai aud nici o vrăbiuță. Stau ascunse prin streșini. Rar cîte un pițigoi. Astăzi dimineață ne-am trezit cu vreo treizeci de grauri, care în mod obișnuit stau în pomii din grădină. Probabil au fost înșelați de vremea bună de pînă acum și nu au plecat în ținuturile calde. Acum s-au îngrămădit între casa noastră și a vecinilor. Stau înfoiați pe țeava de la gaz, în gutui, pe unde pot. E cît de cît mai cald între case și nu viscolește atît de tare. Nu poți să le dai de mîncare, o viscolește imediat. Tare mi-e milă de sărmanii grauri. D-apoi de oameni! La noapte și mîine dimineață se anunță și mai frig.

Broscoi – În satul Burdusaci, unde am lucrat în învățămînt pe vremea Odiosului și Sinistrei, aveam într-o zi o „fereastră” , cred că cei mai mulți știu ce înseamnă. E o oră pauză între alte două ore „pline”. După pauza asta, țin minte, aveam teză la o clasă. Așadar, aveam fereastră și am ieșit prin sat. Acolo, în centru, erau cam toate „instituțiile” satului: școala, biserica peste drum, magazinul la vreo 30 de metri, iar în spatele magazinului, în aceeași clădire, era crîșma numită bufet pe atunci. Ies eu, mă plimb pe uliță, mă gîndesc la subiectele la teză, mai schimb peste gard o vorbă cu o femeie de vreo 50 de ani care mă distra cu umorul ei cinic (ăăă, dom’ profesor, păi eu dacă nu făceam întreruperi de sarcină, cred că acuma aveam vreo treizeci de copchii) și îmi iese înainte un țigan. Îl chema Pletosu, dar lumea îi zicea Broscoi, avea niște ochi ieșiți din orbite, exoftalmici parcă se zice. Fetița lui era eleva mea, tare slăbuță, săraca, cred că nu mînca cum trebuie. La învățătură era și mai slabă, aveam impresia că în casă vorbeau numai țigănește; nu știa bine românește, se exprima foarte greu. Deci, îmi iese Broscoi înainte cu biciul sub braț, că avea căruță cu cai, și începe să mă perie:

-Dom’ profesor, ce-mi place de matale, că ai reșpect pentru oameni, ești popolar…
-Bine-bine, hai, spune ce vrei.

-Nimica, dom’ profesor, să chiorăsc eu. Hai să-ți dau o bere, că îmi place de matale, că dai „bună ziua” la oameni, ești popolar…

-Nea Pletosu, nu pot să merg la bere, dom’le, că am teză după aia.

-Da’ ce, o bere pentru un bărbat ca dumneata contează?

În fine, mă mai alint eu o vreme ca mireasa la pat și pe urmă mergem după colțul magazinului, la Dragoș la bufet. Dragoș ăsta era un tip de vreo 60 de ani, roș în obraji, apoplectic, bea și el cot la cot cu clienții. A mierlit-o curînd după aceea. Broscoi ia două beri Bucegi, berea oamenilor muncii de atunci, și iar începe să mă lingușească:

-Dom’ profesor, ce-mi place de matale, că ești popolar, nu ești cu nasu’ pe sus, stai de vorbă cu oamenii. Să chiorăsc eu dacă nu ești om de comitet.

-Domnule, zic, e normal, nu? Trebuie să ne respectăm.

Și, cînd mi-era lumea mai dragă, Broscoi îmi trîntește replica:

-Dacă ai reșpect pentru oameni, de ce mi-ai lăsat fata corigentă? A?

Lirică – M-a întrebat o poetă dacă n-am scris niciodată poezii. Ba da, dar nu pot scrie decît cîte-o poezea ca asta:
BADE IOANE
Bade Ioane, m-aș gândi să-ți fac
Un cântec nou, de ți-ar mai fi pe plac.
Cum scuipi ades și sufli pe o nară,
Acoperind cu flegme pământul de la țară.
Cum graiul tău cu-ndemnuri pentru vite
Iscat-a și măscări, și-njurii potrivite
Iar asta-ți este fala cea dintâi:
Să ai înjurătura căpătâi.
De este de furat, cine te-ntrece?
Poți zice prea fălos: Pe-aicea nu se trece!
Și orișicine-ar fi patronul, buticarul
Tu te descurci, măi vere, ca să câștigi biștarul.
Dosești cu grije pe sub suman sau geacă
Ș-un sac de păpușoi, ș-o lebădă pe apă.
Șparlit-ai și șinele ferate
Și știi să prăduiești, măi frate,
La fel de iscusit: la Köln, în Emirate.
(Ți-a făcut destinul semnul
Ieși în sus ca untdelemnul).

Cu Păstorel – O întîmplare cu Păstorel Teodoreanu pe care n-am citit-o, ci o știu de cînd eram student de la Domnul Profesor Ilie Dan. Soția lui Păstorel, tot văzîndu-l că venea matrafoxat acasă, i-a spus într-o zi: „Măi, nebunule, ai să vii într-o bună zi cu dricul acasă”.
Păstorel ce a făcut? A angajat într-o bună zi toate dricurile din Iași, vreo 12, și a venit acasă cu dricul. Bineînțeles, el trona pilit în ultimul, bînd cu prietenii: „Ai vrut cu dricul, poftim, am venit cu dricul.”

Morală – Ce aplaudăm în seria de filme cu Nașul și în alte filme de acest gen despre Mafia? Aplaudăm idealizarea prostească a familiei, clientelismul practicat, cultul grotesc al „onoarei”, răzbunarea (vendetta), legea tăcerii (omerta). Aplaudăm, e drept, niște actori mari (Brando, Pacino), dar fără să ne gîndim că aplaudăm de fapt imoralitatea. Sînt prea critic? Lipsit de umor? Cum stă chestia?

Interogație – De ce se spune limba maternă și nu paternă? Pentru că mama vorbește mai mult…

Altă întrebare – Știți de ce se urcă găinile pe gard? Ca să le vadă cocoșii copanele…

Încă una – Cum își aleg chinezii numele viitorului copil? Dau drumul la un lighean pe scări și notează ce aud…

CBC News – O știre veche, din decembrie 2006, dar astfel de chestii se tot întîmplă în „lumea nouă” a corectitudinii politice benevol asumate… Pe scurt, o judecătoare, Marion Cohen este numele ei, dispune în ajunul Crăciunului, mutarea într-un loc mai puțin vizibil, a pomului de Crăciun de la intrarea în Curtea de Justiție din Ontario, Canada, pe motiv că acesta ar putea să cauzeze “disconfort” anumitor persoane, angajați ne-creștini precizează dînsa, sugerîndu-le că nu ar face parte chipurile din aceeași instituție. E de rîs o asemenea prostie, dar oameni ca judecătoarea Cohen nu mai știu să rîdă, nu mai știu să se bucure. Ei știu doar să pună la cale o societate perfectă fără rîs. Eh, pînă la urmă, după discuții pro și contra, pomul a rămas pe loc, dar precedentul s-a făcut și pun pariu cu dumneavoastră că anti-pomiștii vor reuși în cele din urmă în numele neo-comunismului uniformizant.

7.20. – Se îngînă ziua cu noaptea (ce expresie frumoasă!), bate vîntul și plouă. Stau sub streașina casei cu cana de cafea în mînă, dar vîntul îmi trîntește stropi în ochi. Mă uit în sus și dau cu ochii de Musette, pisicuța pe care am adoptat-o astă vară. S-a urcat pe casă și se uită sfioasă la mine. E tare rușinoasă, nu stă să o prind, deși eu am adus-o astă vară. A aruncat-o cineva peste gard,mieuna disperat, dar nu se apropia. Voiam să o prind, nu stătea. Pînă la urmă am pus mîna pe ea (n-a rezistat la bucata de pîine, era lihnită de foame), Apoi am adus-o mai aproape de ușa mamei. Încetul cu încetul a pătruns în casă. Acum numai cu mama stă, nu mă mai recunoaște. A dat-o mama afară să se ușureze. O chem încetișor: „Musețica, hai încoace!” „Miau” se fandosește.

Comunism – La istorie aflam că numai în „comuna primitivă” se trăise trai pe vătrai: oamenii-maimuță împărțeau și înfulecau în mod egal hălcile de carne de la hoiturile găsite. Pe urmă însă a venit nenorocirea. Strămoșii s-au împărțit în două categorii: flămânzii, săracii, „producătorii de bunuri materiale” și asupritorii, boierii, chiaburii îmbuibați. Primii erau vrednici și dârji, urau pe exploatatori, dar situația lor se se înrăutățea pe zi ce trece de la Burebista încoace, iar ceilalți erau lacomi, răi, puneau botnițe la săracii care culegeau struguri. Drept urmare, „lupta de clasă se ascuțea” brici. Asta o înțelegeam și eu. Îl vedeam pe tata ascuțind briciul, dar nu tăia gâtul la exploatatori. E drept, câteodată se tăia el pe obraz și punea câte o bucățică din „Scânteia”, ca să nu mai curgă sângele. Tata avea grijă și cumpăra „Scânteia”. Câteodată. Ca să aibă cu ce-și face țigară din chiștoace de „mărășești”.

Tradiție – Există o tradiţie ciudată (demnă de pana lui Vasile Voiculescu) a ucrainenilor din Cîndeştiul rusesc, cum este numit satul dintre rîurile Molniţa şi Siret (jud. Botoșani). Oamenii de aici cred că cel îngropat în cimitir preia paza acestuia pînă la următorul îngropat care-l eliberează din această responsabilitate funebră. Duhul mortulului-păzitor stă la poarta cimitirului, şi, chiar dacă i-a venit schimbul prin înmormîntarea unui nou mort, duhul vechi nu pleacă de la poarta cimitirului până nu primeşte dezlegare de la preot, care vine la mormîntul mortului-păzitor al cimitirului și face o slujbă de dezlegare prin care „schimbă garda” de la poarta cimitirului. De-abia atunci sufletul mortului își află cu adevărat liniștea de veci.

Îndemn – Scriitorule, dacă vrei să ai succes, ocupă-te să fii popular și să n-ai dușmani, să nu declanșezi antipatii. Și să ai mulți prieteni, amici simpatici, colegi de „generație (asta e cel mai bine, ciurda generației!) și proteguitori binevoitori. Din gașcă, desigur. Așa că ai grijă să nu ajungi un denigrat, un călcat în picioare, un outlaw. Pe talentații ăștia fără prieteni, în jurul cărora se face gol și care au mulți dușmani furibunzi și lipsiți de argumente, să-i ocolești. Și să-i urăști, căci ura îți poate da un scop în viață, îți poate aduce succes în cireada ta. Ba, mai mult, să pui umărul, cum am spus, la demolarea lor. Să arunci mereu cu rahat în ventilator, să le reproșezi cele două-trei chestiuni negative, de obicei neînsemnate (de pildă, o greșeală de dactilografiere) pe care le repetă și ceilalți cu ostentație. Și să dai mesajul mai departe, ca să pe pună piedici și alții. Numai corb la corb vei reuși.

Negarea negației – Am văzut acum cîțiva ani, două femei încăierîndu-se în stația de autobuz de la blocuri. După spusele cunoscătorilor din autobuz, una era soția, iar cealaltă amanta aceluiași bărbat. La un moment dat, cîștig de cauză se pare că avea amanta, o figură de mahalagioaică, cu niște pantaloni albaștri cu dungi albe peste un fund enorm, o tîrtiță de gîscă îndopată. Dar cealaltă a început să-și rotească poșeta cît o căldare, ocazie cu care am aflat că la femeile autohtone poșeta ține locul praștiei la doamnele din epoca neolitică. Apoi a oprit o tărtăreață vișinie în dreptul lor, a coborît din ea un tip cu șapcă, le-a tras cîțiva pumni în mod egal la fiecare și a plecat. Cele două combatante s-au împrăștiat. Mda, asta-i.

La „Carne” – O tipă de vreo 50 de ani, pungită pe la ochi, gheboșică puțin, cu un paltonaș gălbui scămoșat – pare o buburuză rătăcită… Ține în mînă o bucată de costiță pe care o întorcea pe toate părțile. Apoi o returnează vînzătoarei: „Mai bine o bucată de slănină… Dar să fie slabă”, adaugă repede. Cum dracu să fie slănina „slabă”? mă gîndesc. Vînzătoarea nu zice nimic. E învățată.

Fotbalistică – FIFA votează extinderea Cupei Mondiale la 48 de echipe. Așa, să fie mulțumiți toți, frate, în spirit multicultural, multirasial și multistupidial. Se speră să se califice și atolul Funafuti cu capitala în satul Vainaku. Atenție numai ca numărul țărilor participante să nu depășească numărul statelor lumii.

Un politician – (Poate fi Dracnea, poate fi oricare): Vorbea liber despre orice. De ce să nu o facă, când puzderii de „proști școliți” își dădeau cu părerea despre „flacăra violet”, iar un ziarist socotit o floare a intelectualității aborigene trata fenomenul micțiunii? Chiar dacă tema emisiunii era bine definită, X. găsea portițe să vorbească despre lucruri mai mult sau mai puțin prostești care erau la modă și care trezeau controverse. Explica lung și întortocheat cu exemple luate din diverse domenii. Despre câte nu poți să vorbești, ca să trezești „largul interes al prostimii”, cum zicea C.: primul zbor pe lună (desigur, a fost o gogoriță a americanilor), campionatul mondial de fotbal, flacăra sus-numită, pașapoartele electronice, codul de bare de pe dozatoarele de bere, turnurile gemene… Divaga lung și lax pe tema „Of, dacă am ști câte mizerii mâncăm”, a încălzirii globale, a Codului lui da Vinci, a mormintelor lui Hristos (fiindcă sunt mai multe, nu știați?), a crizei de pe nu știu unde și, bineînțeles, a pericolului de a se instala și la noi (din cauza conjurației mondiale, a evreilor, a ungurilor, a americanilor, etc.), a legăturii care există între sărăcimea care caută prin gunoaie și plăcile strălucitoare de alamă de pe ușile băncilor. Comparația din urmă o știa dintr-un film american cu Johnny Depp, film făcut cu mormane de bani pentru sărăcanii lumii. Iar când era în criză de subiecte, bătea toba pe tema conspirației neștiute, care este în spatele nostru. Sugera mai pe față, mai pe dos, dar mai mult pe față, că adevărul e păzit cu strășnicie de oameni răi, care țin omenirea sub oboroc, dar mai ales România, care este urgisită din toate părțile.
La aceste taclale televizate X. se străduia să arate a om politic nou, unul antisistem. În timp ce liderii locali din partide, dar și din partidul lui, își trăgeau cu sete și încrâncenare la gioale pentru a se instaura la butoane, X. încerca să arate prin calm și cumpătare că apariția lui e menită să asaneze întreaga mocirlă a politicii locale, să reseteze programe politice vetuste. În fapt, el era un nou tip de mincinos pe scena politică, unul inventiv și zeamă lungă, care uneori era briliant în argumente (aici rolul lui C., „ideologul” său, era major), alteori își închipuia argumente absurde, care ar putea fi, de ce nu? adevărate. Credea și el pe jumătate în ele, căci erau frumoase, în timp ce realitatea era de cele mai multe ori searbădă și neîndurătoare. Iată de ce atâția oameni îi sorbeau balivernele seară de seară. Vedea seara lumina de chihlimbar a televizoarelor lucind la miile de ferestre ale blocurilor și îi creștea inima: „Doamne, câtă dreptate am, câte adevăruri spun!”

Partea superioară a machetei

Partea superioară a machetei

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator rafinat și talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…