Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele – bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro.
N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e!

De bătrânețe – Avantajul faptului că mă ramolesc. Am uitat lumina deschisă la baie. Da, dar cînd mă duc a doua oară, nu trebuie s-o mai aprind.

Putin – Motanul nostru, Putin, intră în casă. N-am ce-i face. Hai, mă, să-ți dau niște oscioare. Deschid ușa și-i arunc o bucată de aripă de cocoș pe care l-am omorît acu două săptămîni (eu îs ucigașul, na, vă spun și asta) Arunc carnea, dar nu-l văd pe cîine, care, bineînțeles, o și bagă în bot. Putinică ce face. O ia înspre cealaltă ușă: hai să-i dai cealaltă bucată. Desigur, i-am dat-o. Acuma mă gîndesc să mănînc niște orez. Atîta mai am. Sigur, Maria mea rîde citind lucrurile astea. Mai ales antepenultima propoziție.

Musette – Mama mă enervează. Mută uneltele agricole de ici colo, deși eu am încercat să le pun într-un loc. În același timp se trezește la 4 noaptea ca s-o cheme pe Musette, pisicuța noastră, în casă. Numita M umblă după flăcăi. Și cred că găsește

Salcia – Cred că astă noapte sînt prost. Am ieșit afară, m-am uitat la crucea de pe deal, la salcia mea iubită, m-am gîndit la primarul nostru, dar… nimic.

Iubire – Mi-a zis Maria despre cîine că „păzește” ușa fiindcă îi este foame. Dar n-a zis-o în sens rău, îl iubește și ea la fel ca și mine. Cîteodată uităm să-i dăm de mîncare, cu toate că el latră din cînd în cînd să ne atenționeze. Uit și ies afară. Dau peste el mișcînd din cap și din coadă. Cam îmi spune : Eu te iubesc și așa. Mă întorc și zic: Maria, n-ai ceva să dai la cîinele ăsta?

Ora patru… – Nu pot dormi. Afară ceață. Iubita mea salcie plutește într-un fel de apă albă. La fel toți pomii din grădină. Crucea de pe deal abia se vede. Dar e frumoasă și așa.

Băieții noștri – Scriu acuma sperînd că băieții noștri îs treji, fiindcă la ei e mai „devreme„. Diferența de vîrstă între ei e de patru ani; destul de mare. Cînd erau copii, Vlăduț fugea în jurul casei cu fetele lui Jănică, vecinul meu. Mihăiță – după ei. Dar ăștia, mai mari, i-o luau tot înainte. „Stai cuminte, mergi după ce vin ei” îi zice Maria. Dar el alerga împotrivă. Plăcerea îi era mai mare. Rîdea și alerga în sens invers.

Bambu – Ies afară și cîinele latră ca nebunul la cîinele vecinilor, care culmea are același glas cu el. Mi-a zis Maria într-o zi: Ai observat că Bambu al nostru are același glas cu cîinele lui Irimiță? Mi-am amintit de povestea a lui Konrad Lorennz. Trecea mereu cu cîinele pe lîngă un gard și cîinele lui se hămăia mereu cu cîinele de după gard. Într-o zi trece pe lîngă gard și acesta era, gardul adică, era rupt. Ei bine, cîinele lui Konrad se trezește bot în bot cu dușmanul lui. Domle, trec unul pe lîngă altul și nu se mai ceartă.

Croitorul – Am văzut un film chinezesc, cred că se chema Croitorul. Era vorba despre o vedetă. Croitorul îi face la un moment dat rochia și se îndrăgostește de ea. Ea decade și ajunge un fel de prostituată. Nu mai are bani, iar el îi plătea întreținerea. Ea este bolnavă și pe patul morții își dă seama că el a iubit-o mereu. Credeți-mă, am bocit ca un bou.

Asemănări – Mo Yan, un prozator chinez foarte citit: „Corupția domină la nivelul politicienilor, dar s-a insinuat în ființa fiecărui cetățean”. Mo Yan vorbește aici despre China, dar parcă aș zice că s-a născut lîngă Carpați.

Dilemă – Cred că sînt un anormal – îi iubesc pe români pînă la aversiune. În același timp, îi urăsc pe cei care îi disprețuiesc pe români, fie aceștia chiar români.

Televizorul – Mă deprimă invazia televizoarelor în viața noastră! Pe cînd eram viceprimar, în cartierul sărac al Tomeștilor, din coasta Iașilor, mulți locatari aveau sume uriașe de plătit la întreținere, dar televizorul și-l plăteau cu sfințenie. Nu mai știu care e situația acuma. Bănuiesc – la fel. Sau auzeam replici la inundație: : „N-am rămas decît cu televizorul“, „Am scos televizorul și au năvălit apele“. Deci, primul lucru la care se gîndesc oamenii este televizorul. Năvăleau tătarii – oamenii luau copiii din copaie și fugeau în păduri. Acum iau televizorul. Sînt case unde este televizor în fiecare cameră, membrii familiei nici nu mai vorbesc între ei. Vorbește televizorul pentru ei. Și gîndește pentru ei.

Samba – Liviu Teleorsărmanul e atît de mîndru că e român, încît a investit toți banii în Brazilia. Unii au înțeles Brazi și Ilia, localități dupe aicea, dar nu, e Brazilia- Brazilia, iar Liviuțu a lăsat Teleorstanul pentru Cumbuco, Brazilia. Cum ziceam, e român verde ca steagul Braziliei. Poate cînta: M-a făcut muica teleormănean, măi/Ș-am ajuns cumbucoan.

Ptiu! – N-am auzit măgar să fredoneze Carnavalul de la Venezia cu variațiuni, nici limax să latre și să se dea la om, dar l-am văzut pe securistul Alex Mihai Stoenescu scriind despre revoluția din Decembrie 89, „papa poveștilor despre revoluție” (cum zice Dinescu).

Tot cu Bambu – Bambu, cîinele nostru, sare poarta și își face promenada prin mahala. Pe urmă deschide poarta cu capul, o lasă deschisă, ce-i pasă, și intră preocupat trap-trap, parcă are nu știu ce treburi urgente: „Băi, ai 35 de ani de-acuma (atîta fac cinci ani cîinești). Nu mai ești flăcău să sari gardurile”. Întinde botul: „Hai, lasă, mîngîie-mă! Știu eu că nu ești om rău”.

La sfârșit – Iepuraşul stă la rînd la supermarket-ul din poiană. Intră ursul şi merge direct în faţă. Supărat, iepuraşul, ascuns în mulțime, strigă la el să stea la rînd. Ursul se întoarce şi zice:
„A spus cineva ceva?” Tăcere… nimeni, nimic… Ajunge şi iepuraşul la rînd şi ia două sticle de vodcă. Se duce acasă, bea una, oftează, o bea şi pe a doua, apoi se ridică, bate cu pumnul (mă rog, lăbuța) în masă şi strigă: „ Eu, bă, eu!”

Anomalie mamară – Sînt unele femei, rare, care au din naștere o anomalie – un sîn mare și unul mititel. De cînd m-am trezit pe lume, am în față două mameloane de dealuri – unul mai mare și unul mai mic. Din fragedă pruncie, urcam cu inima zvîcnind pe o cărare printre ca pe o cale lactee; pe ele sugeam bucuriile vieții cu mucoșii de vîrsta mea – cu mingea cît un pumn, cu scorușele dulci acrișoare… Mă gîndesc – această anomalie mamară este, spiritual vorbind, congenitală în cazul meu? Pe vremea copilăriei mele nu exista, dar acum, înainte de a urca pe calea lactee sus-numită, treci pe la poarta cimitirului.

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator rafinat și talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…