CINE CONDUCE ȚARA ROMÂNEASCĂ – Când venea seara de la cârciumă, bunicul meu îl chema pe tatăl meu, copil fiind, şi îl aşeza pe laiţă: “Şezi! Măi, ia să-mi spui tu mie, cine conduce Ţara Românească?” “Măria Sa Regele”, urla tata din toţi rărunchii. Sau într-o vreme: “Legiunea şi Căpitanul”. Bunicul îi trăgea o scatoalcă şi pe urmă îi dădea o acadea.
După ce întârzia pe la bufet, tata mă chema şi-mi spunea: “Şezi! Măi, ia să-mi spui tu mie, cine conduce Ţara Românească?” “Tovarăşul Nicolae Ceauşescu”, răcneam cât ce puteam. Tata îmi trăgea un dupac după ceafă şi-mi dădea o bomboană cu lapte. Când vin târziu de la “non-stop”, îl chem pe băiatul meu şi-l aşez în fotoliu: “Stai, te rog! Măi, cine conduce Ţara Românească?” “Dracu’ ştie, tată. Dracu’!” vine răspunsul. Îl mângâi pe cap şi-i dau un drops cu vag iz de ananas.

LĂUTARII URCĂ ÎN CER – Pe vremea lui Ceașcă exista un bloc în Tecuci (sau poate în Adjud?) locuit numai de țigani-lăutari. Nu știu dacă mai este și astăzi. Un blocoteț ceaușist ca toate celelalte: coșcovit, cu inscripții pe pereți dovedind potențele sexuale fabuloase ale nației, cu paliere puțind vag a urină în penumbra becurilor chioare, cu scările din fața blocului tocite de fundul jucătorilor de table, barbut și babaroase, cu rahați umflați de ploaie în jur și scrâncioburi invalide ruginite, ridicate de vreun primar mai forțos și uitate, cu gropi în pământul din preajmă, acoperite cu table rupte de pe garaje, gropi unde la Crăciun se afuma slănina și mușchiulețul (țigănesc, desigur). Mă rog, și cu toate celelalte. Am dat doar câteva amănunte, care să reînvie pentru nostalgici icoana trecutului. Numai că acest blocoteț, spre deosebire de celelalte, bâzâia ca un stup toată ziua. Scârț-scârț, scârț-scârț! lărmuiau scripcile. Pe toate gamele și talentele. Ce se întâmpla? Venea țiganul lunea de la cântare: rupt de oboseală și chiaun după două nopți de muzică și băutură. Lunea gogea prin casă. Dar cam pe marți pleca de-acasă. Unde? La crâșmă, desigur, ca să-și cheltuie lovelele câștigate la sfârșit de săptămână. Asta după ce țigăncile vigilente reușeau să mai scoată de la el ceva saiele pentru nevoile casei. Ei, înainte de a pleca, țiganul avea totuși o grijă. Trebuia să facă o treabă de la care nu se abătea nici să-l pici cu ceară. Scotea scripca și îl chema pe ăla mic și mucos. Îi cânta la scripcă un refren, câteva note ceva. Depinde de nivelul la care era puradelul. „Ai înțeles?” „Am” „Repetă asta”, mai zicea țiganul și îi dădea un dupac după cap. Pe urmă pleca în treaba lui. Și țigănușul repeta toată ziulica notele prinse de la taică-său: scârț-scârț, scârț-scârț! Vai de capul lui să nu exerseze. Știa ce-l așteaptă.

Seara țiganul venea beat turtă acasă sau măcar afumat și pus pe harțag. Îl chema pe puradel: „Vin la tetea încoace! Ia scripca și cântă lu tetea ce te-a învățat.” Și ăsta micu’ dă-i: Zâng-zâng, zâng-zâng! Dacă era bine, țiganul îl pupa cu lacrimi amestecate cu muci, scotea bancnote mototolite de prin buzunare și le lipea pe fruntea micului Mozart. În fine, ce știa el de pe la cântare. Dacă puradelul jucase babaroasele toată ziua sau mai știu eu ce făcuse, dar nu repetase, și cânta fals, urma poceala: „Poc! poc! poc! Așa te-am învățat eu, mă? Vrei        s-ajungi caramgiu ca țiganii ăia a lu’ Puțică? Vrei să te faci gunoier ca a lu’ Găinaț sau Labă?” Fiindcă astea erau și sunt opțiunile profesionale ale țiganilor.

A doua zi dimineață începea același program pentru puradel, iar seara aceeași verificare urmată de pupăturile sau de fabrica de pumni și palme aferente. Asta până sâmbătă, când țiganul pleca la cântare. Excepție făcea perioada de post, când bulumacii ăia de țărani se încăpățânau să nu țină petreceri. Asta-i perioada cea mai nașpa pentru țiganul lăutar. Nasulie treaba! În felul ăsta cei mici absolveau „conservatorul” la fără frecvență, așa că atunci când niște ziariști englezi l-au întrebat pe celebrul viorist Ion Drăgoi unde a făcut Conservatorul, acesta le-a răspuns prompt: „La mama pe prispă.” Visez un film cu acest blocoteț tecucean al lăutarilor. Un film în genul acelora cu țigani ale lui Kusturica sau, și mai bine, în genul extraordinarului film Am întâlnit țigani fericiți, cu un Bekim Fehmiu bine înfipt în noroaie. Văd cum un avion-spion american ultramodern survolează blocotețul cu pricina, dă ocol rahaților umflați de ploaie și gropilor-afumătoare din jur, iar blocul răsună din toate țâțânele: Zâng-zâng, zâng-zâng, danga-danga, danga-danga:

Ce ne facem noi, țiganii, măi-măi

Dacă vin americanii, măi-măi

Și ne-mpușcă cu alice,

Și ne scoate din service.

Măi, măi!

Și blocul cu lăutari urcă cântând în cer tras de baloane pe care scrie PACE. Și se aude vocea Întunericitului vorbind de solia de pace și colaborare, de neamestecul în „treburili interni” ale poporului nostru. Uraaaaa!

RADU PĂRPĂUȚĂ este moldovean din Iași, a tradus peste 50 de cărți, este un prozator rafinat și talentat și un mare iubitor de Ion CREANGĂ…