Aduceţi-vă aminte, o, preaiubiţilor cetitori, de mine, ticălosul, cel care, când m-am născut, am murit. Că om sunt şi eu – muritor, asemenea tuturor celor din neamul lui Adam, omul cel dintâi, zidit cu mâna lui Dumnezeu din pământ. Și cu voia lui Dumnezeu în pântecele maicii mele, Maria, m-am închipuit în vreme de nouă luni de zile şi m-am închegat în sânge, din sămânţă bărbătească, din tata Hristofor şi mama, femeia lui, căci, după cum se știe, după căderea în păcat a lui Adam și a Evei, oamenii nu mai sunt zidiți de Dumnezeu, ci își fac ei înșiși prunci. Și părinții mei, care au fost însoţiţi de legea dreptei credinţe, cu poftă şi dulceaţă trupească sărutându-se, s-au împreunat şi așa m-am născut. Dar după ce m-am născut, n-am dat țipăt şi, asemenea pătimaş, precum şi născătorii mei, n-am căzut pe acest pământ.

Căci când m-am născut, am murit. Iaca-șa! S-a întâmplat asta în luna lui mai, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, la văleat 7331 de la Facerea lumii, adică de la Adam, sau, pe nou, la anul 1823 de la Nașterea Mântuitorului. Văzând că n-am țipat când m-a scos din mama și nu mișcam piciorușele ca niște rămurele uscate, nici nimica altceva, moașa Ilioaia a zis cu glas răgușit:

-Aista-i mort, Mario! Nu i-o fost dat să trăiască.

Și m-a învelit în niște cârpe murdare și mânjite de sânge, după care m-a pus aproape de plită, lângă căldarea cu zoaie. Pe urmă moașa, o fomeoaică cât un cazac, și-a șters broboanele de sudoare de pe frunte și a început să se spele pe mâini într-o covățică, că era plină de sânge până la coate:

-Ui, da’ știu bine că m-am chinuit. Nu-i ușor pentru cea care naște, da’ nici pentru cea care ajută la naștere. Ce să facem? Asta-i soarta noastră blestemată a femeilor. Că bărbații… Bărbații și-o scutură și merg mai departe. Da’ noi, femeile, ehei, noi tragem… Că am adus vorba de bărbați: Să-i spui lui Hristofor să s-astâmpere, că gata! nu mai are voie. Nici tu – să naști, că poți muri. Lasă că-ți ajung șase. Îi spun eu lui Hristofor cum stă treaba… Tu poți să plângi, Mario, că te ușurează. Toate plâng după ce nasc.

Dar biata mama, înfofolită sub oghealuri, gemea neauzit, femeiește. Nici să vorbească, nici să plângă nu mai putea, sărmana – prea era moleșită. Atuncea Ilioaia și-a înnodat mai bine colțurile albe ale basmalei și a strigat cu glas poruncitor de-au zăngănit carafa și paharele cu ferecătură de argint de pe masă:

-Hristofoare!

-Aicea, cucoană Margareto! a sărit în sus tata. Se frământa ca la fiecare naștere de copil. Ba umbla ca bezmeticul prin ogradă, ba se așeza pe treptele căsuței lui de mindirigiu calic de la rohatca Păcurarilor și trăgea din lulea. Iar când nu mai putea răbda, se ducea la beci.

Tata a intrat în casă cu ochi fricoși, cum sunt toți bărbații când aud răcnetele femeii în durerile facerii, dar și rotunzi din cauza deselor mersuri în beci. Și, dând să pășească înainte, la porunca arțăgoasei moașe, tata a dat peste căldarea cu zoaie. Zoaiele au plescăit în căldare și câteva picături fleoșc! au stropit șomoltocul de cârpe murdare în care mă aflam mort.

Ș-atuncea am tras aerul cel de obște în pieptuț și am dat țipăt ascuțit. Și toți s-au bucurat. Măcar că glasul cel dintâi al ieșirii în această lume mi-a fost plânsul, ca la toți pruncii de pe lume (pentru că este ştiut cum că nici un împărat nu a avut alt început al naşterii, ci una este intrarea în viaţă în lumea aceasta şi asemenea este şi ieşirea de aici – prin moarte, deşi cu felurite chipuri) cei din casă s-au bucurat la plânsul meu.

Când mama a auzit orăcăitul meu cât un căpețel de viață, a început în sfârșit să plângă, cuprinsă de o bucurie tulbure și adâncă. Neputând să ridice capul, mama mă urmărea cu priviri piezișe din pat:

-Copilașul meu, micuțul meu! bâiguia mama și lacrimi în picuri străvezii i se scurgeau din ochi pe obrajii veștezi și se împrăștiau pe pernă.
Iară Ilioaia a plesnit din palme:

-Ui! Trăiește! Vaaai, ce durdură am mai tras! Mare ești, Doamne, în mila ta!

Și m-a luat din ghemotocul de cârpe, așezându-mă lângă mama, care m-a învelit grijulie. Fața mi se încrețea ușor în diferite mișcări ale pielii și chipu-mi ba părea că se întristează, ba zâmbea a râde, ba se mânia, dar mamei i s-a părut că îngheț de frig. De aceea m-a învelit numaidecât.

Și toată casa s-a umplut de zgomote, de vorbe și de zâmbete la auzul marii minuni. Copiii, frățiorii mei mai mari, mucoși și rufoși, se uitau din ușă la micul boț de carne roș-albăstrui, care eram, șopocăiau și își dădeau coate. Vecina Haricleea, râzând și tânguind-o, turuia vrute și nevrute cu mama: de pelinci, de cămășuțe, de durerile facerii, de grijile și de amarul vieții femeiești:

-Taaare deștept a fost și Dumnezeu ista c-a dat atâta chin pe capul femeii!

-Iaca, Hristofor, zice și vânjoasa Ilioaia, uitându-se îngăduitor la tata ca la niște ciubote hrentuite, dar pe care ești nevoit să le mai folosești. Ai șapte de-acuma și nici unul nu-și dă duhul. Vezi de te mai ogoiește de-acuma, că Maria nu mai poate. Crezi că-i așa ușor să naști copii?
Dar tata își încorda gâtul să mă mai audă: voia să audă glasul vieții care biruise. Pe urmă a lăsat odaia plină de nădușeală, mirosind a leșie, a săpun de casă a rufe nespălate și a ulei de candelă rânced și a ieșit afară. S-a așezat pe trepte și a început să pâcâie din lulea. Se scălda în ultimele raze de soare ce se ițeau de după spinările întunecate ale dealurilor din Păcurari. Mii și mii de fire de praf pluteau în lumină, chiotele și incotele copiilor veneau din casă, laolaltă cu melițatul femeilor, alți copii, ai vecinilor, se aburcau pe garduri și se legănau pe porți, puii de gâscă din ogradă se zgâncileau la codiță făcând a ploaie, iar dinspre dugheana de la poartă venea mirosurile cunoscute: de postav vechi și putred, de pânză îmbâcsită de praf și de sfoară de cânepă. Nu se mai dădea dus de pe trepte. Se simțea acasă. Aici era bucățica lui de lume din lumea cea mare: atât de încâlcită, cu legile ei sucite, cu obiceiurile ei nepătrunse, cu bucuriile și tristețile ei!

Aici m-am născut eu! Zice câte unul: Ehei, dacă eu n-aș fi fost eu, dacă aș fi fost în altă situație, dacă aș fi avut altă fire, altă soartă… Dacă uite că n-avem! Zică cine ce-a zice: Eu am fost eu, în situația asta, cu firea asta, cu soarta asta… care am căzut în lume, botezat cu zoaie, în țipete ascuțite, în ziua pomenirii Sfinților Împărați Constantin și Elena, la anul 1823 de la nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Și am fost îngrijit cu nepovestită milă de maica mea, în scutece înfășat, păzit și hrănit cu lapte din țâțele ei. Iară în a șaptea zi am fost botezat, fiindcă se știe: până la botez pruncul omului e mort pentru veșnicie, iară odată ce este botezat se însuflețește. Așa că se poate spune că în această a șaptea zi, când am fost încreștinat la biserica Sfânta Maria din mahalaua Păcurarilor, am înviat din nou.

Din dumnezeiescul botez am fost numit Constantin, după numele Sfântului Împărat Constantin, cel întocmai cu Apostolii, Ostașul curat, căruia i s-a arătat pe cerul amiezii semnul Crucii spre biruință. Iară mama mea a așteptat patruzeci de zile să i se curețe carnea. Și când i s-a curățat carnea după patruzeci de zile a mers la biserică, a căzut în genunchi și s-a prosternat până la pământ la icoana Sfintei Preciste. S-a rugat cu lacrimi fierbinți doar un lucru – să mă lase în viață. Și Sfânta Fecioară m-a lăsat!

Iară, prin rânduiala bunului Dumnezeu, născătorii mei trupești, Maria și Hristofor, au mai adus pe lume prin dulceață trupească încă cinci prunci. Așadară, după ce, prin voia și iconomia preabunului Dumnezeu, am deschis eu, ticălosul, pântecele mamei mele și au mai făcut-o alți șase înaintea mea – Vasile, Neculai, Ileana, Dochița, Irina și Gheorghe – apoi s-au mai născut alți cinci frați mie. Iară aceștia n-au primit Sfântul Botez, căci au murit la vârstă pruncească, când au ieșit din trupul maicii noastre. Și n-au avut nume și ființă pe lumea aceasta.

Dară eu, născutul-murit sau muritul-născut (cine știe cum să mai zici!?), n-am trecut dincolo de liman. Am rămas în răutățile și zoaiele acestei lumi, care, îmi par acum la bătrânețe, precovârșesc dulcețurile și bucuriile ei.

Asta a fost voia lui Dumnezeu! (fragment)