GHIOCEL  –  Ghiocel era un țigan, care stătea în apropiere de noi. El și Geta, nevastă-sa, colegă de clasă cu sora mea, au murit. Beau ca nebunii și, bănuiesc, mâncau prost. L-am făcut personaj într-o povestire în care vorbea cu Hristos. I-am zis acolo Vișinel, nu Ghiocel, m-am gândit să nu se supere. Vișinica era o elevă de-a mea de la Burdusaci, județul Bacău, unde am lucrat. Taică-său, Buruiană, era un lăutar vestit. Calistrat Hogaș scrie de un lăutar Buruiană în scrierile lui. Trebuie să fi fost un strămoș al acestui Buruiană. Tatăl lui Hogaș era de fel din Tecuci, a fost protopop acolo, și încingea niște chefuri acolo, venea Buruiană cu orchestra lui, venea Motăș, care era tot din Burdusaci, a dat culturii noastre pe un vestit economist liberal, Ștefan Motaș. Dar să mă întorc la Ghiocel. Era tare simpatic. Mama îi spunea de Crăciun sau Anul Nou: „Măi, Ghiocel, vezi că eu închid poarta la 11”. Mama, femeie singură, se teme (în treacăt fie spus, fără motiv). „Poți s-o închizi, tanti, da’ eu îți sar gardu’” Și venea în miezul nopții, sărea poarta, o deschidea și venea cu o ceată. Cântau ei ceva cu . „Sus în poarta raiuluiu” și pe urmă, bineînțeles îl primeam în casă. Dă-i un pahar de vin, râdea, cum spuneam era foarte simpatic. Fura struguri de la IAS și ni-i vindea nouă. Pe urmă venea și cumpăra vin de la noi: „Măi, Ghiocel – îi spunea mama – tu îmi cumperi mie vin din strugurii tăi. De ce nu-ți faci și tu vin?” „Nu pot, tanti, că dacă-l fac îl beau tot”

DORIN  –  Haide să vă povestesc, dacă îngăduiți, de prietenul meu Dorin. E o figură, toți, ăi mai trecuți, îl știu la Ziarul de Iași, unde a lucrat, deși nu mai trece pe acolo, cu toate că ar fi apreciat de toți. Dorin nu-și dă seama ce capital de încredere are din partea noastră. Angela știe ce zic. Toni Hritac, redactorul șef de la Ziarul, dar nu numai el știe ce spun. Și să vă zic una povestită de Toni: Erau la lacul Ciric, care e mărișor. Dorin se ridică, nu era nici măcar bronzat, avea pielea albă sub tricou, și se bagă în lac și începe să înoate. Înoată până ce Toni și ceilalți, cred că era Vasile Cojocaru, care e acum în Belgia, nu-l mai văd. Pe Toni îl apucă frica: Doamne, a pățit ceva: Și Dorin se întoarce la mal liniștit: Ah, m-am răcorit oleacă. Dar haideți să vă povestesc întâmplarea care mie îmi place teribil. Dorin a făcut liceul seral și s-a îndrăgostit acolo de o fată. Vreo lună de zile a umblat după ea și n-a îndrăznit s-o abordeze. Până la urmă a abordat-o. Se plimbă ei pe stradă, discută, iar când trece pe lângă garsoniera lui, fata îl întrebă: Aicea stai? Nu intru și eu la tine? Dorin era puțin cam jenat: Na, cameră de holtei, nu prea aranjată. Hai, poftim!. Când intră în cameră, fata începe să se dezbrace: Hai să ne… Dorin rămâne blocat: Fă, proasta dracului, pentru mine erai Maica Domnului, înțelegi? Îi dă două palme și o dă afară.

UN  FRAGMENT – Încă un fragment, care nu necesită explicații, din traducerea pe care o fac acum: „ În 1929 autoritățile au început în întreaga Rusie să închidă bisericile și să ia clopotele. În ianuarie 1930 autoritățile locale și activiștii atei au început o campanie pentru scoaterea clopotelor de la biserica din satul Briandino. Intenționând ca în timpul campaniei să obțină și închiderea bisericii, autoritățile au cerut preotului plata unor impozite. Întrucât părintele Alexandr nu a putut să plătească, i s-a adus acuzația de neplată a impozitelor, iar la 9 ianuarie 1930 a apărut la el în casă un membru al sovietului sătesc cu martori pentru sechestrarea averii. La 13 ianuarie părintele Alexandr a slujit miezonoptica și a rostit o predică, care mai târziu a fost interpretată de autorități ca antisovietică. Dimineața, după ce a slujit liturghia, preotul a ieșit cu crucea în amvon și s-a adresat enoriașilor cu un cuvânt. A spus că se poate ca aceasta să fie ultima slujbă, fiindcă în câteva zile biserica poate fi luată pentru nevoile colhozului. I-a chemat pe enoriași să se roage cu mai multă osârdie, pentru ca Dumnezeu să-i izbăvească de atacurile ateilor. Enoriașii au început să plângă; văzând frământările lor, a lăcrimat și preotul și, punând crucea pe analog, a intrat în altar, iar corul în acest timp cânta condacul, care se cântă în zilele Postului Mare: «Suflete al meu, suflete al meu, ridică-te. Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie… »”

ALTFEL DE POVESTE – Iată o scrisoare înduioșătoare (și ce stil!) scrisă de arhiepiscopul Innokentie în 1935, în plină teroare stalinistă, către Maria Ilinicina, una din surorile lui Lenin: «Eu, subsemnatul, locuiesc în localitatea Nemcinovka din 1927 în calitate de persoană particulară, sub acoperișul și în întreținerea unicului meu fiu, protoiereul Alexie Konstantinovici Sokolov. Mai înainte de aceasta, în decurs de jumătate de veac, am ostenit în domeniul misionar, scoțându-i din întunericul necunoașterii spre cunoașterea adevărului lui Hristos pe închinătorii la idoli, nomazii din zona muntoasă a Altaiului… la început ca simplu preot-misionar, apoi având titlul de șef al Misiunii cu rang de episcop. În prezent, fiind la adânci bătrâneți (m-am născut pe 13 februarie 1846), mă aflu la pensie. Nu am treburi. Totuși, am binecuvântarea Sfântului Sinod Patriarhal pentru săvârșirea serviciului divin în biserica din Nemcinovka. Bucurându-mă de acest drept, săvârșesc aici Liturghia dumnezeiască în zilele de sărbătoare. Iar acest fapt îmi aduce o mare mângâiere duhovnicească, astfel încât sunt gata să-mi dau și duhul, numai să ajung în pragul acestei biserici. Dar iată necazul. La 25 martie anul curent Prezidiul Comitetului politic executiv regional Moscova a dat decizia de închidere a bisericii noastre în urma demersurilor președintelui Sovietului din Nemcinovka, cetățeanul Kulikov. S-a motivat că este un număr extrem de mic de credincioși în parohia Nemcinovka, cică numărul lor nu este mai mare de douăzeci, pe când în realitate numărul credincioșilor la această biserică ajunge până la două mii de suflete. Având în vedere cele enunțate și cunoscând faptul că Dumneavoastră sunteți gata să acordați ajutor creștinesc celor aflați în nevoie, mă adresez Dumneavoastră, prea bună Maria Ilinicina, cu preaplecata rugăminte de a susține demersul ortodocșilor trimis la Departamentul Cultelor de la VȚIK prin care cerem să ne lase casa de rugăciune pentru săvârșirea slujbelor absolut necesare»

TERMENUL WC  –  În vremurile în care canalizarea nu era încă la modă, o aristocrată englezoaică urma să viziteze Germania. Avea o cameră rezervată la o pensiune care era proprietatea familiei directorului școlii din localitate. Englezoaica era preocupata de viitoarea sa cameră, mai ales dacă avea WC (în engleză Water Closet). I-a scris o scrisoare directorului școlii, întrebându-l dacă există sau nu WC. Directorul, care nu era un bun vorbitor al limbii engleze, l-a întrebat pe preotul din localitate dacă știe ce înseamnă WC. În final, după ce cei doi au cântărit ce ar putea să însemne aceste două litere, au concluzionat că se referea la capela Wayside Chapel. Deci au conchis ei, doamna se interesa dacă capela era sau nu aproape de pensiune. Directorul i-a transmis distinsei doamne următorul răspuns: „Stimată Doamnă, cu deosebită plăcere vă anunț că WC-ul este situat la 9 mile de pensiune, în inima unei păduri de brad deosebite. Are capacitatea a 200 de persoane și este deschisă numai duminica și joia. Deoarece pe perioada verii este aglomerație, vă sugerez să veniți devreme, cu toate ca este suficient loc de stat în picioare. Știu ca aceasta situație e cam neplăcută, mai ales dacă aveți obiceiul să mergeți regulat. Vă spun ceva ce v-ar putea interesa: acolo s-a întâlnit prima dată fiica mea cu soțul ei. Vă veți bucura probabil să aflați că mulți oameni își aduc cu ei prânzul și rămân acolo după amiezile. Acustica este impresionantă, putând fi auzite și cele mai delicate sunete. Soția mea a fost bolnavă, așa că nu a mai mers acolo de multă vreme. Peste câteva zile se împlinește un an de când a fost ultima data la WC, lucru care, firește, îi provoacă multă suferință. Voi fi încântat să va rezerv cel mai bun loc, astfel încât să fiți văzută de toată lumea. Mai mult, aștept cu nerăbdare să vă conduc chiar eu însumi acolo. Cu stima si respect”…

O SCENĂ – Acum vreo 20 de ani eram într-o zi sub arcadele de la blocurile din Piața Unirii – Iași. Era vară, cald, dar ploua cu găleata, lumea stătea pe margine și aștepta să treacă ploaia. Știți cum sunt ploile de vară:repezi, furtunoase, dar trec repede. Piața era goală, noi stăteam îngrămădiți și așteptam, cum spuneam, să treacă ploaia. La un moment dat văd o fată venind dinspre cinematograful Republica, din cealaltă parte a pieței, ieșenii știu. Întâmplător o cunoșteam. Nu-mi mai amintesc numele ei, nici de unde o cunoșteam. Știu că era studentă pe undeva. Ei, fata asta mergea liniștită prin ploaie, fără să se grăbească, de parcă toată lumea era a ei. Hainele îi erau leoarcă, dar ea pășea gânditoare prin ploaie fără să-i pese. Mi-am amintit de scena asta revăzând recent două filme ale lui Tarkovski: Solaris și Rubliov. Cât de importantă este în filmele lui apa: lacurile, ploaia.