PE COPOU  –  În sus şi-n jos pe bulevard, un Nevski Prospekt al orașului nostru, unduiește o mare de fete şi băieţi în blugi, noua uniformă a tineretului: benevolă şi globalizantă. Seara tihnită de toamnă, leşioasă şi leşinată ca o proză de Simirad, este salvată de valurile de blugi, care se revarsă la vale, spre statuia lui Eminescu, ce urmărește cu mîinile aduse a închinăciune frumuseţile filiforme şi mai trupeşe îmblugite. O mare albastră de blugi: şi spălaţi, şi prespălaţi, şi decoloraţi, şi frumos călcaţi, şi revoluţionar nespălaţi, şi „blugi lişenţî”, cum spunea moldovineşte colega mea din Hârlău, şi rupţi, şi flenduriţi dinadins, cu floricele, cu cănăfiori de mătase şi cu alte bibiluri. Iar la blugi – adidaşi, dar, fireşte, şi pantofi cu ţiu ascuţit şi cu toc, toc cît mai înalt (nu strîmba din nas, cititorule, acum tot mai puţini sîntem aceia, care credem că blugii cu pantofi ultraeleganţi înseamnă ţopenie). Aşadar, blugi: pe funduri mai ţepene, mai dolofane (ai observat că tinerii sunt tot mai graşi an de an?), mai ascuţite, mai cui, mai obtuze, cu talia joasă la fete, cît mai joasă, pînă în proximitatea cea mai proximă a… (iaca poznă, că eram să scap… păsărica!), mai decente, provinciale, de viitoare profesoare, funcţionare, cu bărbaţi chelind precoce şi plictisindu-se călduţ, duminical şi bahic.

Din cînd în cînd mareea de blugi e spintecată de cîte o bască cu geantă verde în şold, geantă primită cu tot cu cagulă la apărarea antiatomică, chimică, dracu’ mai ştie, şi rămasă la purtător de pe vremea lui Ceaşcă. Basca cu geantă dispare în interstiţiile Universităţii; e, se vede, de instalator sau de ăla, care dă apă caldă în cămin la fete şi, voyeurist paşnic, mai trage cu ochiul în baie. Sau mai vezi cîte-o coafură enormă, „cu sarmale” de ţaţă și cu moralitate erectă. Sau poţi vedea pălăriile ridicate, pensionare, universecuriste, cu studii la Moscova, hiritisindu-se: „Omagii doamnei…”, „Ce bine-mi pare că…”, „ Oooo, ce plăcereeee!”. Sau vezi şi cîte o rochie lungă, mai trecută, mai acru-limoniu, care de obicei se întîlneşte cu altă rochie trecută şi mohorîtă, ambele înzestrate cu limbi-elice, care, potrivit căilor neştiute ale Domnului, le umblă în gură de cîteva ori mai repede ca la celelalte făpturi, această morişcă însufleţindu-le oarecum viaţa cenuşie şi acrită.

ÎMI  ZICE  UN  PRIETEN  –  „Încă nu m-am lămurit dacă băietanii noștri de acolo se tem că le iei caimacul sau chiar habar n-au cu ce se mănâncă literatura”. Sigur că sunt „simțitoriu” la remarca lui, pe care a mai făcut-o, în legătură cu refuzurile repetate, de care mă „învrednicesc”. Da, mă învrednicesc până la urmă. Știu bine că nu sunt nici primul, nici ultimul și că mărșăluiesc mândru într-o trupă de elită, a Refuzaților (bineînțeles, am și sincope de enervări și umori acre.) De aceea iau totul cu ușurință. Aceasta și fiindcă știu că țin la mine oameni de valoare, atâția cititori dragi și necunoscuți, fiindcă am grija lui Harap Alb de a nu călca peste nunta de furnici, de a face urdiniș bezmeticelor albine, fiindcă rânesc neștiut fântâna mâlită a literaturii ca fata cu-minte a moșului, fiindcă nu receptez modestia ca fiind dezavantajoasă. Ei au fost răsplătiți, voi fi și eu cândva, n-are importanță când. Așa că îi răspund bunului și culantului meu prieten cu aceeași ușurință nepăsătoare și, după năravul meu cel rău, șuguind (mă rog, „a șugui” înseamnă „a glumi”, dar și „a duce cu vorba”). Sunt trei posibilități: 1. ori se tem că le iau caimacul și chiar habar n-au cu ce se mănâncă literatura 2. ori chiar habar n-au cu ce se mănâncă literatura și se tem că le iau caimacul 3. ori amândouă.

CHESTIA CU CÂRNATUL  –  Pe vremea când eram tânăr și dădeam cu căciula-n câini, făcea tata-socru de la Baia Mare țuică fiartă, o pălincă dublu rafinată de aia de-ți sărea cușma mai sus-numită din cap, pe urmă pregătea cârnați trandafir, cum învățase să facă el în Oltenia, pe când era milițian și l-au dat afară după aceea, în ’56, la „iepurare”, așa zicea, niște cârnați făcuți din carne de porc, numai but, tăiată pe butuc cu barda în cubulețe, soldăței le zicea în Oltenia la Băbeni-Oltețu, și înfigeai soldățeii cu deștu’ în maț la care adăugam toate mirodeniile pământului, și vereș cu sânge de porc, un cârnat numit prin alte părți sângerete; și când tăia el feliuțele de cârnat, unele roșii vișină putredă (sângeretele), celelalte roșii vișină coaptă (trandafirii), fiindcă erau îndestulați cu ceapă roșie, pe urmă le așeza rânduri-rânduri pe un fund de lemn de paltin cumpărat de la țiganii lingurari din piață, feritu-l-a sfântu’ să folosească fund de plastic, neinfestabil, să i se spurce casa a porcării chinezești, ci un fund de paltin, dom’le, rotund și tare, un fund pe cinste, mai ceva ca al lui Cur-de-Fier de la Băița, zicea, că era una… eu înghițeam în sec în timpul ăsta, făcându-mi-se poftă numai privindu-l cum pregătește bunătățile și cum taie cu cuțitul câteva felii dintr-o pâine mare, ardelenească, cât roata carului, ținută rezemată la piept cum ține Maica Domnului Pruncul Sfânt, iar eu salivam, cum ziceam, ca un Saint Bernard uitând de butoiașul de cognac franțuzesc de la gât, lăsând rănitul în nămeți și repezindu-se după o halcă de carne; numai că nu mă obișnuiam cu palinca fiartă, că-mi ieșea foc pe nări ca la un leu-paraleu după ce o beam, că-mi zicea socru’: bine-bine, văd că sufli ca o locomotivă cu cazanul spart, dar cu cârnatul ce ai? iar eu suflam în continuare ca o locomotivă, da’ una din aia lansată pe piață când era bunicul virgin, însă mă și fandoseam, o făceam pe-a civilizatu’ lu’ pește prăjit, de se mira bietul socruț, Dumnezeu să-l ierte: nu ești bun la țuică înțeleg, da’ nici la cârnat? Iar eu încercam să schimb vorba și nevastă-mea era roșie toată la față, învârtea la aragaz niște jumări într-o tigaie, așa că înghițeam hulpav dumicații de cârnați gata-gata să fiu înghițit în groapa cu țuică ca jăraticul precum lupul din poveste, că poftele nu le poți astâmpăra cu una cu două, cum a pățit Romica Puceanu când a cântat Ceaușeștilor, masa era plină cu de toate, lui nea Nicu îi plăceau sarmalele, friptura, puiul la ceaun, piftia, adică răciturile cum se zice pe la noi, salata de boeuf, mă rog, tot ce neamul lui de nehaliți n-apucase, mental se poticnise la mâncările tradiționale ale „popo’ului român”, n-avea acces la finețuri, câinii lui nea Nicu, Corbul și Sarona, se dedulceau la astea – budincă de brânză cu spagheti, legată cu zece ouă, carne de vită cu zarzavat, le pregătea tanti Irina bucătăreasa, pentru Prim Olteanul țării prazul umplut cu carne era culmea-culmilor, ce n-a văzut Parisul și ce nu vedeau cei din Tătărăii lui decât la praznice, iar țuica de prună o bea fiartă și îndulcită, ptiu! însă pe masă de sărbători, că era Anul Nou, am uitat să zic, erau și pastrame, șunculițe afumate, brânză de burduf, vârzobi adică păstrăv afumat împachetat în cetină de brad cu plase de răchită, cârnați condimentați, trimise la pachet din țară, că erau destui papleașcă care credeau că Tovarășul merită ce e mai bun, na! cum e popa așa și parohia; iar Romica sărmana cânta și i se făcuse o poftă de crăpa, că țiganca era gravidă, gata să răstoarne carul, și avea pofte, cum e feleșagul gravidelor, privirea ei se fixase pe un cârnat de pe masă și îi lăsa gura apă, dar ți-ai găsit ca sparții ăia de la masă să priceapă ceva și să-i spună: ia, poftim! cu toate că Romica se uita cu ochii holbați la cârnatul ăla și îi zice lui Fărămiță Lambru, care era cu scripca în spatele ei: mă, Firimiță, neică, nu mai pot dă poftă, cad dân picere, dar el: rabdă și tu, ce să-ți fac? rabd-rabd, da’ mor, mă, face Romica, dar Fărămiță de colo: așea-ți trebuie, Romico, dacă îți plăcu cârnatu’, ce, te-a forțat nea Ion? pă dracu’ m-a forțat, că io am luat perna în brațe și am luat-o înainte spre dormitor, da’ am lăsat ușa dășchisă, dracului! ei, vezi, zice Fărămiță, cârnat ai vrut – de cârnat mori, că era glumeț țiganul, dar ea: să fie al dracu’ dracului cine-o mai vrea cârnat de-acuma încolo! că parcă poți ști cum vine vorba cu cârnatul, uite la vară-mea Claudia, căreia noi îi zicem moldovenește Geaspa, că te-nțeapă imediat cu vorba, și merg eu cu recensământul pe la ei, iar ea: stăi că friptura-i gata, acu-i gata și mămăliga, fac și niște mujdei, așezați-vă la masă, zice ea, iar mie chiar mi-era foame că pe unde trecusem cu recensământul toți îmi dădeau câte-un pahar de vin dar de mâncat nimic-nimicuța, și ne punem eu și bărbat-su, tragem câte-un păhărel de rachiu de cazan, ne mai hlizim la Ștefănucă ăla mic, era mititel pe-atuncea, țin minte că toată camera era plină de pelinci puse la uscat, atârnau peste tot, și deasupra plitei, pe urmă Geaspa ne trântește mămăliga pe un fund de mahon, glumesc, era tot de paltin ca și la socru-meu, pune friptura de pui în farfurii, mujdeiul, dar când înghit lupește din mămăligă simt un gust nu știu cum, însă nu zic nimica, că dă! nu se cade, dar Viorel bărbatu-său face: măi, da’ ce-ai pus în mămăliga asta, că parcă are un iz? vară-mea gustă, sare la plită și aruncă cât colo pelincile, care erau agățate acolo, pe urmă merge glonț la Ștefănucă și-i trage câteva pălmuțe la fund: na, căcăciosule, că toată ziua te caci, crezi că eu am să spăl toată ziua-n urma ta? că de pe pelincile agățate deasupra plitei căzuse un răhățel în mămăligă, și ăsta mic începe să bâzâie, iar Viorel umple paharul, bea, se șterge pe mustăți, are două a la Zapata că-și pot face cuib două perechi de presuri în ele, și zice: lasă-l, bre, că dacă nu era el nu aveam cârnăciori la mămăligă; și ne punem pe râs ca-n armată, când cu Irimiță, că eu și Viorel am făcut armata împreună, și se întoarce Irimiță ăsta pe la doișpe noaptea în dormitor, găsise el o gagică pe la o casă din jurul unității și s-a dus la ea, santinelei de la gardul unității i-a dat un pachet de țigări ca să închidă ochii, și în dormitor se împiedică pe întuneric de nu știu ce, hodorogește, că ne-am trezit toți, și cineva aprinde lumina, iar un oltean îi zice când îl vede: ce pățiși, vere, te-a caftit careva? că Irimiță era tot plin de sânge pe pantaloni, pe veston, ș-atuncea ne-am lămurit că o dezvirginase pe fată, de aia era plin de sânge, și țină-te râs… vă hliziți voi, da’ să știți că e cotoioasă treaba cu cârnatul.

TOLSTOI – Când era mic copil, Tolstoi (au fost mai mulți Tolstoi scriitori, dar, bineînțeles, este vorba de Lev – Leul) era poreclit de frații mai mari Leova-Reova, adică Leova Plângăciosul (de la „reveti” – a plânge, a se smiorcăi, a orăcăi). De ce plâng copiii (în afară de faptul că a făcut caca pe el sau că îi este foame)? Plâng pentru că au o fire mai plăpândă, mai firavă sau pentru că sunt extrem de ambițioși și încăpățânați și nu suportă să fie luați de alții „înainte”, plâng adicăte de ciudă. Din ce cauză va fi plângând micul Leova?
Cert este că, sunt numeroase mărturii, Tolstoi a plâns destul de des și la maturitate, și la bătrânețe. Și uite că a făcut să plângă, să emoționeze până la lacrimi o lume întreagă, făcându-ne pe toți, oameni „mari”, niște Leova-Reova.

PRIMA – Împușcatul de Ignat avea o obsesie: Că românașii, dar numai românașii nu liftele păgâne, au trăit „nentrerupt” (așa zicea) „pe acesti meleaguri” vreme de 2000 de ani, mai precis 2050, până la Futulebista, Burebista, cum îl chema. Necazul era că pentru secolele 7 și 8 arheologii nu prea găseau dovezi. Liftele de care vorbeam măturau cu românașii pe atunci curtea țării. Dar ordinul de la Cabinetul 1 era clar: „nentrerupt”. Se adună cei de la Comisia de Istorie de la Secția de Propagandă a CC (CISPCC) și discută ce să facă. În comisia asta erau de toată mâna: de la fata lui Condurachi, marele bizantinolog, până la securoi și securei pârâți istorici. Mai erau și câțiva istorici cu știință, că trebuia să facă cineva treaba, nu? Și, ca să nu mai lungesc vorba, au hotărât să urmeze „indicățiile”. Inscripțiile și diversele oale, care n-aveau elemente de datare (așa zic arheologii) au fost datate secolele 7-8. Așa că acum se dovedea că românașii erau câtă frunză și iarbă pe atunci, ba erau și creștini sadea. Găseau câte un X pe fundul oalelor și ulcelelor și gata! e semnul sfintei cruci, deci erau creștini. De fapt X-ul ăla era lăsat de suportul pe care se așeza lutul când era lucrat.

Pe urmă se duce Miron Constantinescu, șeful CISPCC la Cabinetul 1:

– S-a discutat problema, tovarășu’ Secretar General…

– Ați lămurit toate aspectili?

– Toate, tovarășu’ Secretar General.

– Stă popo’ul roman nentrerupt pe-acesti meleaguri?

– Stă tovarășu’ Secretar General.

– Bun. Procedaț în consecinț.

Și au procedat. Pe urmă au „reconsiderat” și altele, Mircea era acum cel Mare, altul luase numele nou de cel Viteaz, iar în Oltenia au redescoperit (o făcuse prima dată Nicolăescu Plopșor în 1962) tărtăcuța lui „homo olteniensis”, cel mai vechi hominid. În Oltenia, de! Numai că oamenii de știință imperialiști, vânduți capitalului, scuipă minciuni că astea-s baliverne, propagandă ceaușistă