1. Președinții nu scrie poezii

-Mănîncă căcat, tovarășe Ceaușescu! Mănîncă căcat, vă spun eu. P-onoarea mea!
Replica vine, împroșcată cu scuipat, de la un domn înalt, cu o albăstrime a ochilor demnă de Tițian. În totul pare un mare nobil: chipul, costumul gri perl impecabil, atitudinea falnică. Mai puțin cuvintele. Și scuipatul. Este Zaharia Stancu, supranumit „Dulăul”, președintele Uniunii Scriitorilor.
Într-un costum mai modest, „dă lucru”, dar nou-nouț, Nicolae Ceaușescu șade la biroul său și soarbe liniștit din cafea. Zîmbește pe sub mustață, cu îngăduința motanului care a prins un șoricel – știe el cum se mănîncă între ei nebunii ăștia de scriitori.
-Ei, chiahr așa, tovahrășu’ Stancu?! Zău!
-Scriitorii vă iubesc, tovarășe Ceaușescu, da, vă iubesc, dar nu vor să mănînce căcatul lui.
-A cui căcat, întreabă Elena Ceaușescu, care tocmai intra pe ușă.
-A lui Dumitru Popescu, tovarășa Ceaușescu. Mănîncă căcat, tovarășa Ceaușescu. Da’ nu cu lingura – cu polonicu’. P-onoarea mea! Să n-am parte de…
-Fugi, mă, d-acilea! Tovarășu’ Popescu e unul din oamenii noștri indispensabili.
Intervine și Ceaușescu:
-Tovahrășu’ Stancu, spune, te hrog, phropagă el afihrmații calomnioase la adhresa Pahrtidului și statului? Nu. A phrophrietății înthregului popou – temelia de ghranit a edificăhrii socialismului, a întăhrihrii legalității socialiste? Nu. Își bate el joc dă popoul unic muncitou, dă efohrturili lui penthru edificahrea socialismului cu popoul pentru popou? Nu.
-Tu, Stancule, lasă-l pă Popescu, zice și Ceaușeasca. Fii atent mai bine în curtea ta. La Goma, de pildă. Că uite ce scrie Pleșiță.
Ceaușeasca bate nervoasă cu palma foile de hîrtie din mînă. Brusc pesonajul nostru falnic își pierde din noblețea mai sus pomenită și tace mîlc. Dintr-o îndelung bătătorită experiență, socoate că e mai bine să se arate supus. Cel ce se preface arată că-i este frică. Iar asta place Ceaușeștilor, știe el bine.
Elena Ceaușescu dă cele două foi „întîiului bărbat al țării”:
-Ce facem, Nicule, cu asta?
Ceaușescu începe să citească frămîntînd chinuit buzele. Ceaușeasca tace o vreme așteptînd, apoi se întoarce spre Stancu. E vehementă:
-Ce-aveți, mă, dă tot vă mîncați ca cîinii? Ce-aveți? Vă doare-n cur? Măăă, v-am crescut ca o mamă. Și voi?
Stancu tace umil, cu capul în jos. Acuma nu-l putea scăpa decît mimarea supușeniei. Îl salvează Ceaușescu, care terminase de forfotit din buze.
-Threbui loviți făhră chruțare. Aceasta ca măsuhră generală, cahre să fie aplicată tutulor…Cu Goma nici un fel de mișcahre.
-Trebui dat pă mîna partidului, sugerează Ceaușeasca. Este inadmisibil, este un ticălos. Libertatea este libertate, da’ pentru a-și bate joc dă popor, dă eforturili lui, pentru ăștia nu ezistă nici un fel de libertate.
-Nu, cu Goma nici un fel de mișcahre! Înthrehrupt telefonul, ohrice legături. Cum încehrcă să ia legăthura cu ambasadhorul, ahrestat public pentthru spionaj și thrimis în judecată. Făhră nici un fel de discuții.
-Să facem un plan dă măsuri, da?
-Da. Convocăm Comitetul Politic Esecutiv. Măsuhrili sînt pe linie politică. Să facem o comisie cu Vehrdeț , cu Stănescu…
-Cu Burtică.
-Cu Buhrtică, Popescu și ministhru de interne. Să analizezi phroblemele și să uhrmăhrească cum se aplică măsurili luate în Comitet. Îmi hrapohrtează zilnic.
-Cu ambasadorul american trebuie să se discute.
-Așa. Să să înființeze comisii dă partid în fiecahre județ, să să stea dă vorbă cu ăștia, cu recalcithranții, dacă este așa sau nu; să să phrocedeze în hraport cu poziția pe cahre o esprimă. Să fie puși în colectivul de înthreprindehre în discuție, judecați, și ce hotăhrăsc muncitohrii. Dacă vohr să-i bată, să-i bată. Apoi comisia cu Vehrdeț, cu Stănescu, cu Buhrtică să-mi hrapohrteze zilnic.
-Bine, Nicule. Deci săptămîna viitoare convocăm Esecutivu’. Încă roșu la față de nervi, Ceaușescu aprobă din cap:
-Procedaț în consecinț.
Ceaușeasca ia foile și iese, nu înainte de a-l mai fulgera încă o dată cu privirile pe Stancu.
Rămași singuri, cei doi tac – Ceaușescu să se calmeze, Stancu așteptînd ca „geniul Carpaților”, cum îl numise, se pare, chiar Dumitru Popescu, goebbelsul ceaușin, să își revină. Apoi Stancu începe pe un ton voit relaxat.
-Să fiu sincer, mă așteptam – iertați-mă dacă greșesc, tovarășe Ceaușescu – mă așteptam ca Tovarășa să fie mai înțelegătoare. Dar dumneaei… Auzi, cică Popescu-Dumnezeu – scuzați tovarășe Ceaușescu, așa-i zic scriitorii – face parte din oamenii indispensabili. Păi, mă cac eu în indispensabilii ăștia. P-onoarea mea!
-Da, e indispensabil. Avem nevoie de oameni ca Popescu pentru edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate, pentru făurirea unei vieți libere, demne, fericite.
(După cum observi, cititorule, pentru o mai lesnicioasă lectură renunțăm în continuare la menționarea „rîrîitului” lui Ceașcă – îl vei subînțelege și singur.)
-Tovarășe Ceaușescu, dar…
-Libertatea trebui să fie pă primul plan… ăăă…
Ceaușescu uitase ce voia să spună (dacă avea ceva să spună). Stancu profită:
-Permiteți să mă retrag, tovarășe Ceaușescu. E tîrziu și… Vin altă dată.
-Nu, nu, mai stai tovarășu Stancu. N-am rezolvat problemili… Ce voiam să spun cu viața liberă, demnă, fericită… ăăă. Uite, Eminescu a fost un om liber, nu?
-Da, liber.
-Păi nu? Atunci ce rost are să se tot editeze analizi critici despre Eminescu? Doar avem la îndemînă poeziili lui, le citim mereu, le pricepem și singuri. Liber! Tot critică și critică!
Stancu înțelegea că Ceaușescu folosește temenul de „critică” în înțelesul uzual din munca de partid, acela de „lipsuri, deficiențe, neîmpliniri”, dar nu-i putea spune că sensul de critică literară este cu totul altul, că în aceasta „critică” nu se dau în vileag „neajunsurili” lui Eminescu. Deci înțelegea și faptul că aproximațiile terminologice și morale sînt necesare în relațiile cu Ceaușescu asemeni unsorii la balamaua ușii – să nu scîrțîie.
-Da, aveți dreptate, tovarășe Ceaușescu. Prea multă critică.
-Nu? Criticăm, criticăm și… Eminescu trebui să rămînă liber… totul trebuie să fie liber, așa va fi în comunism… Asta nu înțeleg capitaliștii… Să lase omul liber, totul liber… să lăsăm atomul liber, la locul lui firesc, în materie!
-Da, liber! exclamă Stancu ca luminat de o revelație. Cîtă dreptate aveți, tovarășe Secretar General. Ce minunată viziune a lucrurilor aveți!
-Dar critica și autocritica dă partid e necesare. Dumneata, ca vechi membru dă partid, cred că înțelegi asta.
-Da, înțeleg, tovarășe Secretar General! se luminează Stancu incandescent ca un petromax.
-Păi, uite (caută printre hîrtiile de pe birou și scoate una). Poftim, te critică tovarășu’ Barbu, dă pildă. Nu trebui să te superi, e critică dă la un membru la alt membru dă partid.
-Eugen Barbu mă critică pe.. pe mine? se bîlbîie Stancu.
-Da. Stai puțin (Ceaușescu frămîntă chinuit din buze). Uite ce zice de dumneata (citește): „Viața literară va rămîne viciată cîtă vreme la conducerea Uniunii Scriitorilor se va afla un escroc.”
Stancu sare ca mușcat de șarpe:
-Eu escroc! Mănîncă căcat, tovarășe Ceaușescu!
-Stai, tovarășu’ Stancu. Nu te ambala așa.
-Mănîncă căcat, p-onoarea mea! Da’ nu așa, cu lingura – cu polonicu’, tovarășe Secretar General. Să n-am parte de… Uite ce-mi face banditul dracului. Că el… că el…
Stancu se îneacă, gesticulează, bate cu pumnul în birou. Lovește ceașca lui Ceașcă și cafeaua, deloc partinică, se varsă pe costumul nou-nouț al Tovarășului. Îl împroașcă de sus pînă jos. Stancu rămîne ca în scena finală din „Revizorul” lui Gogol – mut și devastat, ca în fața unei calamități apocaliptice.
Dar Stancu nu-și epuizase arsenalul de mijloace persuasive. Sare și se îndreaptă cu pași mari spre fereastră. Trage de ea, dar fereastra nu se deschide:
-Mă omor! Mă omor!
Ceaușescu se repede la el și-l bate ușor pe umăr:
-Liniștește-te, tovarășu’ Stancu, liniștește-te!
-Nuuu, mă omor! Nu mai pot îndura o asemenea rușine, hohotește Stancu icnit. Ținîndu-l de umăr, Ceaușescu îl conduce spre birou și îl așază pe scaun.
-Liniștește-te! Uite, ia loc aici. Aaaașa!
-Iertare, iertare, iertare! strigă Stancu cu mîna la piept.
-Lasă! Lasă! spune Ceaușescu.
Apoi merge și deschide ușa:
-Șeful de cabinet la mine!
Apare imediat un omuleț cu o figură ștearsă.
-Niște prosoape, comandă Ceaușescu.
Omulețul nu înțelege, Tovarășul nu mai comandase niciodată așa ceva.
-Poftim?!
-Niște phrosoape! strigă Ceaușescu, rîrîindu-se și mai tare, fiindcă așa i se întîmpla cînd era nervos.
Ștersul dispare ca o fantomă prinsă de lumina zilei. Apare după cîteva minute cu cîteva prosoape înguste și lungi, cu motive naționale. Erau mormane de astfel de prosoape la „protocol”. Ceaușeștii le primeau în vizitele lor „dă lucru” prin țară.
Ceaușescu ia prosoapele, se șterge pe haine, șterge masa de cafea. În acest timp Stancu șade abătut pe scaun. Viclenia lui țărănească îi spune că trebuie să prelungească scena. Iar viclenia țărănească a lui Ceaușescu știe că o va prelungi. În fine, Zaharia Stancu se ridică:
-Încă o dată vă rog să mă iertați, în genunchi vă rog să mă iertați și… permiteți să plec. Sînt sfîrșit.
-Mai stai puțin tovarășu’ Stancu. Eu am… am (caută febril într-un dosar) am scris o poezie. O încercare.
-O ce? întreabă Stancu nevenindu-i să creadă.
-O poezie. Uite-o!
Ceaușescu îi înmînează o foaie, pe care erau mîzgălite cinci strofe dintr-o poezie fără titlu.
-Ooo! Sînt versurile Dumneavoastră?
-Da… Să-ți dai cu păhrerea… N-am mai ahrătat-o la nimeni… Să știi că supohrt ohrice chritică (rîrîitul lui Ceașcă se accentuase; era emoționat).
-Ooo! Mă bucur să am cinstea de a fi primul cititor al creațiilor Dumneavoastră.
De la o primă privire Stancu realiză că Stejarul din Scornicești nu se încurca în tufișurile ortografiei și punctuației. Abia dacă un punct la finalul primei strofe și o virgulă rătăcită prin strofa a treia stînjeneau demersul poetic avîntat, mă rog, mai mult agitat al (Prea Tîrziu) Împușcatului. Nici jnepenii pitici ai vocabularului sărăcuț, de ucenic de cizmar, nu stăvileau mersul victorios al versurilor ceaușine.
Stancu simți că este nevoie să citească cu glas tare:
-De vreii să fii nemuritor
Poete scrie pentru ţară
Vers simplu dar cutezător
În el mândria de popor tresară.

Scrie de daci şi de romani
De munţi de râuri şi câmpii
De muncitori şi de ţărani
De cântecul voios de ciocârlii

Scrie de ce ni drag, de ce iubim
De eşti poet şi de partid să scrii
Prin el în ţară liber azi trăim
Scrie cât mai frumos aşa cum ştii

Să scrii că noi muncim din greu
Că totul nu-i aşa cum vrem
Dar mergem înainte tot mereu
Noi făurim uniţi tot ce avem

În tricolor avem simbol deplin
Albastru cer cu stele şi senin
Galben din holdele bogate aurii
Roşu ca sângele vărsat în bătălii

Stancu făcu o pauză grăitoare, impresionantă, ca și cum și-ar fi pierdut uzul rațiunii.
Ceaușescu: Ei?
Stancu (în extaz): O capodoperă! Acesta e cuvîntul: o CA-PO-DO-PE-RĂ, tovarășe Secretar General (scutură cu putere tovărășească mîna lui Ceaușescu). Felicitări!
Ceaușescu (modest): Nu e încă definitivată.
Stancu: Ce mesaj înălțător!
Ceaușescu: Păi nu?
Stancu: Păi daaa! Profund angajat!
Ceaușescu: Păi nu?
Stancu: Păi daaa! Și cu adevărat patriotic!
Ceaușescu: Da, nu e falș.
Stancu: O poemă română! ( e ambetat, cu privirile extazite înălțate în empireul sufletelor celor mîntuiți)
Ceaușescu: Păi nu? E desphre viața libehră, demnă, fehricită a poporului român… dă pildă…
Stancu: Da, da, aveți perfectă dreptate.
Ceaușescu: … care continuînd, dezvoltînd, edificînd… temelia de ghranit…
Stancu (în extaz): Daaa, un poem înălțător!
Ceaușescu:… să înfăptuim… să credem… să ne angajăm pe culmili cele mai cele mai înalte… cele mai noi…
Stancu (în continuare extaziat pînă la empireu, apogeu, perigeu, mă rog): Cele mai noi, cîtă dreptate aveți, tovarășe Secretar General.
Ceaușescu: Nu?
Stancu: Daaa! Trebuie să fie introdusă imediat în manualele școlare, tovarășe Secretar General! Tineretul trebuie…
Ceaușescu: Avem un tineret minunat… ăăă… (regretînd pierderea condiției de pămîntean) Sînt totuși Phreședinte, iar phreședinții nu scrie poezii. Nu cadhrează.
Stancu: Nu cadrează. Ce păcat!
Ceaușescu: Păi nu?
Stancu: Păi da!

2.Proverbe și alte spuse despre moarte de prin cărți adunate      și-napoi la lume date(I):

De aici înainte sapa și lopata (lopatin și gropatin).
De cît să mai trăiești, mai bine să nu mori niciodată (tipic pentru Creangă)
De moarte și de nuntă nimeni și niciodată nu poate fi gata.
Doamne, ia-mi moartea și zilele bărbatului meu.
După ce leul moare mulți se găsesc să-l jupoaie.
C-o moarte toți sîntem datori (Alecsandri?)
Firul rupt nu se mai toarce.
Popa plînge cînd n-are morți de îngropat.

3. Divagații despre salcie și locuitoarele ei

   Inegalabilului Bohumil Hrabal,
acolo sus-sus unde este,
acest mic omagiu

Virgil mi-a dat butaşii de salcie. Am nimerit, nu ştiu cum, într-o seară de primăvară la el, cînd erau acolo Lucica, Sergiu şi Liliana. Am băut o băbească neagră „de moravuri uşoare”, îi ziceam eu, de-ţi plescăia îndată limba şi ţi se ascuţea mintea. Am luat pe unii profesori de la şcoală la bani mărunţi, am înjurat toţi politicienii, după datina românească, şi, după aceste mizilicuri, am pornit să discutăm despre Grigore Leşe. Atuncea m-am apucat să le cînt, eu, afonul:

Omule, ce grăieşti
Cît ai vre tu să trăieşti?
Copacu-i din rădăcină
Ş-a lui vreme încă vine.
D-apoi tu, că eşti de lut,
Cum nu-i mere în pămînt.

Refrenul Viţă verde iadăra îl cîntam cu toţii, cînta şi Virgil, care era mai morocănos de felul lui. Nu l-am auzit cîntînd niciodată pînă atunci şi, vai! nici după aceea.

Toate astea se petreceau sub salcia din spatele casei lui Virgil şi a Lucicăi. Mi-a plăcut tare mult salcia aceea. Cred că le-am spus chestia asta de vreo zece ori în seara aceea. A doua zi Virgil mi-a trimis prin cineva mai mulţi butaşi de salcie groşi cît degetul. Am sădit un butaş, care în cîteva zile a şi dat frunzuliţe. În cinci ani salcia era deja mare.
Virgil a murit, sărmanul. Nu a mai apucat să vadă salcia mare.

… Acum, salcie-sălcioară, ai rămas verde numai pe poale. Crengile de sus ţi s-au uscat, arată ca nişte mîini schilave de păcătoşi care cer îndurare cerului…

Mă cheamă mama într-o duminică, pe la zece dimineaţa, să ies afară. Ies puţin enervat („ciocăneam” un text urgent pentru o revistă): „Ce-i? Ce-i?” Dar… ooooo! Pe crengile şi crenguţele uscate ale sălcioarei mele foşgăiau, se frămîntau, se certau, dansau, agitîndu-şi aripile, cete şi cete de grauri. Să fi fost, fără exagerare, vreo trei sute de păsări. Făceau o gălăgie atît de mare, că nu se mai auzeau nici manelele proastei din vecini care se delectează în fiecare duminică cu astfel de producţii. Abia dacă se auzeau clopotele bisericii.

Ce să fie oare? O reuniune de băbăciuni ce-şi mîrîie viaţa cu pişvaser de cafea, cu croşetat şi bîrfe ca desert? O sesiune guralivă de terapie în grup de la „Alcoolicii anonimi”? Sau o şedinţă de comitet executiv? Îşi umflau guşuliţele şi sîsîiau şi fluierau în contradictoriu se pare. Treceau de pe o creangă pe alta, nu se înţelegeau probabil şi reveneau pe vechea creangă. Din cînd în cînd grupuri de zece – douăzeci zburau, dar se întorceau. Ce vor fi discutînd? Problema migrării? Greu de crezut. Graurii sînt în octombrie încă la noi. Nu pierd ei recolta de struguri! Se îngraşă bine şi pe urmă pleacă. Şi acum arată bine după ce s-au înfundat cu cireşe: sînt graşi, negri-lucioşi, cu „puchiţei” albi. Mai spre toamnă devin mai cenuşii. Iar prin martie, cînd vin (uneori vin şi la sfîrşitul lui februarie), sînt frumoşi tare, tot închişi la penaj, dar cu irizaţii spre verde şi violet, şi cu picăţele albe; sînt mai slabi, înfometaţi bănuiesc. Atunci se urcă pe crengile cele mai de sus şi încep să fluiere drăgăstos, încercînd să atragă partenere. Uneori întorci capul, ţi se pare că te-a fluierat cineva.

În duminica aceea am vrut să stau la masa de sub pletele tale, dar ţi-ai găsit! Graurii care şedinţau mîncau cireşe (de unde le-or fi aducînd? noi nu mai aveam) şi lăsau sîmburii să cadă. Poc! poc! răsuna masa, care s-a pătat toată, noroc că nu era nici o faţă de masă pe ea. Pe la ora 1 mai erau vreo cincizeci. Şedinţa se terminase. Cei rămaşi nu mai făceau deloc gălăgie. Stăteau tăcuţi sus-sus, parcă melancolici, umflîndu-şi penele în adierea vîntului. Ce hotărîre vor fi luat?

Ce frumoasă eşti, salcie, primăvara! Ca o adolescentă, care lasă boalelor blugii uniformizanţi şi îmbracă o rochiţă juvenilă, iar ochii ei rîd şi spun cu inocenţă: Vedeţi-mă ce frumoasă sînt!

Aşa şi tu! Vînturile primăverii îţi rup şi-ţi aruncă cît colo crenguţele uscate, ploile de primăvară te spală de lipul iernii, iar căldura te dezgheaţă din criza în care stăteai amorţită. Şi îmbraci pe nesimţite rochiţa galben-argintie cu muguri de primăvară. Pletele îţi cresc tumultuos şi stai cu ele în jos, peste ochi, parcă ruşinîndu-te de frumuseţea ta. Ca o adevărată Cuminţenie a Pămîntului, îţi ţii în braţe, ruşinată şi tremurătoare, sînii îmbobociţi ai frumuseţii tale, iar borangicul gălbior mai mult te dezgoleşte, frumoaso, decît te acoperă. Ce trăsnitor de frumoasă eşti!

Şi-ţi vin în ramuri, slăbite şi obosite, rîndunici care au iernat pe stîncile Gibraltarului sau, cine mai ştie, pe coasta Africii. Se odihnesc puţin pe crengile tale primitoare şi apoi hai! la treabă, că trebuie cuib: „Îl facem tot sub streaşina casei, mai aducem ceva lut şi paie şi-l reparăm pe cel de anul trecut”, ciripesc preocupate.

Pe cîţi nu primeşti, salcie-sălcioară, zeiţă nepăsătoare şi languroasă, în ramurile tale binecuvîntate!

Poposesc vrăbiuţele, care zboară din infernul cuibului familial de sub streaşina casei, ca să se defuleze un pic bîrfind-ciripind. Adastă presurile modeste, apar şi dispar pe nesimţite. Se cocoaţă un măcăleandru, foindu-se cu cioculeţul în sus: se mîndreşte infamul că a prins o gîzuliţă, care încă se zbate – ce te semeţeşti, măi bondocule, măi guşuliţă roş-portocalie? Prin octombrie, cînd vînturile şi ploile reci încep să agite frunzuliţele galben-ruginii în tinctura amară a toamnei, vin botgroşii de peste Marea Baltică, din Scandinavia cea hain de friguroasă. Uite şi piţigoii cu penet fistichiu ce vin dinspre lacurile mazuriene. Îşi balansează cozile huţa-huţa codobaturile alb-gri, cu bărbie neagră, aşa cum echilibristul pe sîrmă îşi cumpăneşte mersul cu o prăjină; mama le zice fîţaci, fiindcă dau din coadă mereu: fîţ-fîţ! Cintezele vin ca la casa lor în salcie, pentru că sînt învăţate cu pădurile de sălcii din Delta Dunării. Îşi fac la bifurcaţia crengilor cuiburi din scoarţă de copac, muşchi şi paie, mascîndu-le măiestru cu licheni. Femeiuşca-mămică cu puii pleacă toamna spre Golful Piersic, poate la coşbucianul Bab-el-Mandeb („Sînt, paşă, neam de beduin/ Şi de la Bab-el-Mandeb vin”), însă bărbătuşul rămîne pe loc să admire ultimul vals al frunzelor toamnei cu cadenţa lui misterioasă şi îndurînd apoi gerurile iernii noastre. D-apoi ciocănitorile numite pe la noi şi ghionoi! Mai nu este zi ca pe la 8-9 dimineaţa să nu declanşeze sirena începerii lucrului: Ţîc-ţîc-ţîc! vin în zbor săltat. Toate în salopete elegante, de trust serios: cu roşu, cu negru şi cu alb. Se prind hotărîte de crăcile uscate şi încep să le verifice: toc, toc toc, toooc! Urcă în susul crăcii ca nişte electricieni cu căngi la picioare (cum vedeam în vremea copilăriei, cînd s-a electrificat satul) şi iar se opresc cu verificatul: toc, toc, toc, toooc! cu precizia lipsită de emoţie a unor mecanici. Tocmai sus pe crengile uscate se giugiuleşte o pereche de porumbei guleraţi. Băieţii vecinilor, pasionaţi de porumbei încă din adolescenţă, le-au făcut adăpost, iar hulubaşii nu mai au grija pisicii sau a hranei – nu fac decît să se drăgostească.
– Vezi tu, Marie, hulubii aceia de sus? Sînt dragostele noastre, a mea şi a ta.
– Iar mă iei cu vrăjeli.
– Na şi tu! Vrăjeli! În fine, o vrajă se poate să fie. Porumbeii ăştia, care se uită cu ochişorii ca boabele de piper fix la noi, au privirea păsării calandrinon cea vrăjită.
– Ce pasăre calandrinon?
– Un fel de ciocîrlie.
– Aaa, calandra, adică ciocîrlie în italiană (Maria mea a stat mai bine de doi ani în Italia).
– Vezi că ştii? Cum zboară ciocîrlia?
– Ştiu, vertical.
– Da, ea zboară ca o săgeată între cer şi pămînt. E mesagerul lui Dumnezeu pe pămînt.
– Unul din mesageri. Şi cu privirea ce-i?
– Cînd calandrinonul nu se uită la omul aflat pe patul morţii, omul acela va pieri; iar cînd nu-l slăbeşte din ochi pe bolnav, aceluia îi este hărăzit să scape cu zile, ba chiar se zice că bolnavul se vindecă datorită privirii intense a păsării calandrinon. Aşa se întîmplă şi cu dragostea. Ea nu vede nici o greşală, nici greutăţile vieţii, nici o necuviinţă. Priveşte numai binele şi lumina, aşa cum păsările îşi arată bucuria la înfrunzirea luminoasă a pădurilor, aşa cum, dacă aduci lumina în întuneric, aceasta cu atît mai mult luminează. Dragostea, ca şi pasărea calandrinon, nu vrea să vadă întunericul, întoarce capul de la el, fiindcă, dacă se uită în întuneric, piere dragostea.
– Apostolul zice că dragostea nu gîndeşte răul.
– Aşa e. Şi se urcă pînă la cer. Asemeni ciocîrliei – drept în sus, ca o săgeată.

Cucul e trecător rar prin salcie. Pe vremea cireşelor vine fîlfîind greoi şi se aşează pe o creangă. Suflă din greu desfăcîndu-şi aripile şi ciocul, îşi strigă numele de cîteva ori şi apoi pleacă.

De fapt, nu îşi strigă numele, spun legendele populare. Pasărea numită „cucu” ar trebui să o numim corect „sava”. Cică erau doi fraţi Cucu şi Sava, care mergeau la cules fructe de pădure. Şi Cucu, fratele mai mare, s-a rătăcit, iar mezinul a pornit în căutarea lui: Cucu! Cucu! Cucu! Oricît l-a strigat nu l-a mai găsit. Cum să se întoarcă acasă fără frate-său? Nu se poate! Şi bietul Sava a rămas în pădure, strigîndu-şi plîngînd fratele: Cucu! Cucu! Cucu! Atunci lui Dumnezeu i s-a înmuiat inima de el şi, pentru dragostea lui de frate, l-a prefăcut pe Sava într-o pasăre. Dar chiar şi pasăre el tot îşi strigă fratele, umblînd din pom în pom: Cucu! Cucu! Însă numai de la Bunavestire pînă la Sînziene. După aceea Dumnezeu îi închide gura.

Alţii spun că păcătoasa de cucoaică îl strigă în van pe cuc: cucu! cucu! Cucoaica a făcut păcate cu zglobiul de pănţăruş, o păsărică ce-şi face cuibul prin tufişuri şi buruieni. Aflînd că este înşelat, cucul a zburat pînă hăt la Dumnezeu să se jeluiască. Văzînd o aşa pioasă faptă, Domnul l-a oprit pe cuc în cer, ca să-i cînte Lui. Şi pe cucoaica cea desfrînată a lăsat-o pe pămînt să cînte la cei păcătoşi, iar pănţăruşul să-i fie slugă. De atunci cucoaica îşi caută în zadar bărbatul: cucu! cucu! dar nu-l găseşte, fiindcă, cum spuneam, acesta este luat la sînul lui Dumnezeu.

Iar pănţăruşul, drept pedeapsă, îi cloceşte cucoaicei ouăle şi-i scoate pui. Îl vezi pe bietul pănţăruş prin tufişuri şi fîneţe sau chiar prin grădini cu boscheţi. L-am văzut şi eu de cîteva ori în tufele de liliac şi de trandafir japonez de sub salcie. Pe aici stă, nu se aventurează sus, în salcie. Sfîr-sfîr, trece doar de la o tufă la alta. Îşi face cuib pe la sfîrşitul lui aprilie într-o îndesitură de rămurele şi cloceşte. Greu să-i găseşti cuibul şi, în genere, greu vezi pănţăruşul. E foarte vigilent şi iute. Mîţa noastră prinde hăbăuce de vrăbiuţe, chiar şi mierle, dar n-am văzut-o niciodată cu pănţăruş în bot, deşi acesta ţopăie mai mereu pe sub nasul ei.

Pănţăruşul e tare mic, motiv pentru care mai este numit ţînţăruş, nuculiţă, sfredeluş, ochiul boului şi în alte feluri. Ne minunăm la tv de micimea unor păsări exotice, dar unele specii de colibri sînt mai mari decît ghemotocul de pene cu gheruţe numit pănţăruş. Mic-mic, dar e frumuşel: cît o nucă, rotunjor, dar semeţ, cu pieptul bombat (poate de aceea îi zice pănţăruş, de la „panţîr” – un cavalerist împlătoşat de odinioară), neastîmpărat şi cu penaj maroniu deschis, asemeni cafelei cu lapte, ca să vă faceţi o idee. E un curăţător de soi, un mister Muscolo în miniatură, mănîncă păianjeni şi alte gîzuliţe de pe frunzele plantelor.

M-am oprit asupra lui pentru că puţini mai avem ocazia să vedem pănţăruşul. După ce l-a pedepsit Dumnezeu, conform legendei, acum îl pedepsim noi, oamenii, eliminînd toate tufele de pe pajişti, de pe fîneţe şi din grădini, care, chipurile, sînt „inestetice” şi ne scad producţia agricolă. Iar sărmanul pănţăruş dispare odată cu aceste tufe.

Într-un an a venit un cuc, s-a aşezat pe o cracă, a bătut din aripi şi a început să cînte – vai de mine!
– Cu-cîc! Cu-cîc!
Sărmanul, nu putea să cînte ca lumea. S-a aciuat înspre Anisii, în pomii din grădinile de acolo. Cînta acolo peltic:
– Cu-cîc! Cu-cîc!

Dealul din partea aceea e sterp, cu sol sărăturos, nu are pădure. Cresc numai tufe de porumbele şi cîte-un salcîm prizărit. Cucii vin în dealul de pe partea noastră, unde este pădure destul de mare. Am bănuiala că bietul cuc peltic a fost alungat de ceilalţi cuci. Cucii pare că au aceleaşi năravuri ca şi oamenii. Cine iese din rîndul lumii, se evidenţiază într-un fel sau altul, e ostracizat de gloată. Ca bietul Oblio, cel cu capul rotund. În ţara ţuguiaţilor cel cu cap rotund e un paria.

Aşa şi cucul peltic. Şi-a dus zilele în izolare. A venit şi al doilea an. Tot acolo şi tot aşa:
– Cu-cîc! Cu-cîc!
Pe urmă nu ştiu ce s-a mai făcut cu el.

Beau cafeaua la masa de afară. E vînt şi deodată salcia, draga de ea, mă mîngîie pe obraz cu pletele-i unduioase şi lungi pînă în pămînt. Daaa, trebuie să simtă cumva că o iubesc, numai că ea e o timidă; îşi arată greu sentimentele. Nu e o expansivă. Ca şi mine.

Salcie, salcie pletoasă, primeşte la sînul tău şi păsările nopţii, tot aşa cum mîngîi cu pletele tale unduioase toate păsăruicile zilei venite de cine ştie unde. Primeşte-le în crengile tale, ocroteşte-le, odihneşte-le în şuşuitul adormitor al iatacului tău de borangic vegetal, lasă-le să-şi tragă sufletul pe crengile uscate de sus, în bătaia vîntului, hrăneşte-le cu micile tale vietăţi de sub coajă.

E noapte adîncă. O linişte de mormînt încremeneşte deasupra pămîntului luminat de stele depărtate, de toamnă. Nici cîinii nu mai latră. Un huruit înăbuşit, care pare că vine de sub pămînt, se aude undeva departe, spre Holboca sau poate tocmai la Mînzăteşti. Huruitul prinde tot mai multă forţă şi răbufneşte deodată în afară. A izbucnit pesemne la cotul dealului de la Coada Stîncii. E trenul care vine de la Moscova sau, cine ştie, din stepele asiate şi aleargă ca un balaur răzbunător, cu ochi de jăratic, ca să fie apoi înghiţit de luminile oraşului.

Tu, salcie, rămîi nepăsătoare la acestea. Încep a zigzaga prin crengile tale uscate liliecii. Apoi îţi dau respectuos ocoale, cotigesc pieziş pe după casă şi o iau bezmetic apoi pe drum, săgetînd în toate părţile. Ascunse în umbra porţilor, fetele din braţele băieţilor se înfioară şi ţipă uşor, ferindu-şi părul revărsat pe umeri, căci au auzit că dacă liliacul ţi se anină în păr cu căngile lui, nu-l mai poţi scoate decît tăindu-ţi părul. Aşa au auzit, dar n-au văzut nici un caz.

Nu vă temeţi, fetelor! Liliacul, în pofida dinţilor lui rînjiţi, care trezesc fiori, a chipului hîd, satanic sau a poziţiei anormale în care doarme, e pasăre sfinţită, ocrotitoare a dragostei. Zice-se că la început a fost un şoarece. Umbla pîş-pîş, mititel şi cenuşiu, prin strane şi prin crăpăturile din zidul bisericii. Dar, tot umblînd el prin biserică, i-a fost dat să roadă anafură din cea sfinţită, ba chiar şi pască de Paşti, spun bătrînii, astfel că s-a sfinţit şi el, a căpătat aripi şi s-a făcut liliac. De aceea liliecelul nostru e bun de dragoste.

Ehei, odinioară era prins şi pus într-o oală nouă. În fundul oalei se făcea o bortă, iar oala era aşezată într-un muşuroi de furnici de pe hotar. Dar nu în orice muşuroi şi în orice hotar, ci mergi peste nouă ogoare, peste nouă hotare şi acolo vei găsi un anume muşuroi. Pui oala bortelită în fund în muşuroi şi pe urmă fugi cît poţi, căci atunci cînd liliacul începe a ţipa de durere din cauza înţepăturilor furnicilor, dacă l-ai auzi, ai rămîne surd. Şi numai după nouă zile şi nouă nopţi să te întorci şi să cauţi la muşuroi. Vei găsi atunci în oală un ţepoieş şi o grebluţă. Cu grebluţa poţi să-l tragi spre tine pe cel iubit, fără ca el să te vadă, fără să-şi dea seama de ce este atras de tine. În afară de asta, cu grebluţa fermecată negustorul îl poate trage pe cumpărător la marfa lui, dar şi crîşmarul pe băutor la ţîşpoaca lui ca zoaiele sau vădana neînfrînată pe flăcăul cel fără de minte. Iar dacă vrei să scapi de-un drăguţ, împunge-l puţin cu ţepoieşul cel liliecesc şi las’ dac-a mai veni la tine. Iaca-şa!

Iar tu, mamă salcie, bună şi plîngătoare pentru mulţii tăi fii adoptivi, primeşte-l la sînul tău şi pe liliac, alină-i cu pletele tale unduioase durerea din suflet pentru urîţenia-i alungătoare de oameni şi ocroteşte-l, cum ocroteşti în faptul zilei păsărele mii.

Ocroteşte şi cucuveaua cînd, pe tăcute, vine noaptea la tine! Se pune pe creanga ta uscată şi îşi plînge durerea: vau! vau! cucuvau! că e pasăre prefăcută de Cel de Sus dintr-o femeie tare necăjită, pe care o bătea mereu bărbatul ei: vau! vau! cucuvau! Şi, dacă noaptea nu am somn pentru că cine ştie ce griji sau gînduri grele mă apasă ori pentru că asta mi-i firea şi moştenirea de la părinţii din părinţi, ies afară, la masa de sub salcie. Cum să nu mi se răsucească în suflet boldul tristeţii la auzul scîncetului funebru al cucuvelei, cum să nu cad pe gînduri, suspinînd în inima mea, că, uite, trebuie să ne pregătim de cele veşnice, azi eşti şi mîine nu mai eşti, te scuturi ca o frunză, un bănuţ îngălbenit din sălcioara mea, şi cazi la pămînt, că, vorba cîntecului, „ci-i trăi o zi sau două / şi te-i topi ca ş-o rouă”.

Odată, pe cînd ajunsesem, drăgăliţă Doamne, un şefuleţ oarecare, mi s-a sugerat că ar fi bine să-mi fac o carte de vizită. Am dat comandă de dreptunghiuri din acelea lucioase, menite probabil să te burice în faţa propriului tău „eu”, şi am fost întrebat ce semn să apară pe „cartellino” cu pricina, ce „blazon”, că dă! eram viceguvernator de Gheboaia. O cucuvea, am spus, amuzînd copios asistenţa. De ce? Semnul unei cucuvele, pe care să-l porţi mereu cu tine, ar fi ca acele cranii, pe care călugării din Evul Mediu le păstrau în chilii. Să aibă în minte mereu că acel craniu a fost al unei frumoase fete, cu ochi albaştri, cu un păr lung, minunat – şi uite ce-a ajuns. „Meditatio mortis” – meditarea la moarte! Noi, epicureicii de azi, aflaţi sub deviza lui „carpe diem„, ne trezim la un moment dat înfricoşaţi în faţa Marii Treceri. Prea tîrziu ne trezim. Ori nu ne trezim deloc. Umblăm prin lume deja morţi sau, mai rău, un fel de jivine violente ce se mănîncă între ele.

Cînd totul e acoperit de întuneric umed şi apăsător, semn că în curînd are să înceapă ploaia, cînd chiar şi luminile difuze, ce se întind în evantai dinspre becurile electrice, dau nopţii un aer misterios şi sumbru, vine pe nesimţite şi buha, pasărea morţii. Mai că n-o simţi, apare cînd nu te aştepţi, tu eşti cu capul plin de gînduri şi de planuri sau te uiţi îngîndurat printre crengile ca nişte căngi contorsionate la stelele depărtate, dar umbra ei trece deodată deasupra ta: fîl-fîl! Şi te uiţi înfiorat, cu frica-n spate, la umbra ei neagră aşezată pe o creangă. Să fim cu grijă, să n-o supărăm cumva, că, dacă se supără, se aşează ca un gheb negru la fereastră şi strigă: Pu-huu-u! Pu-huu-u! Atuncea în casa aceea are să moară cineva. Cînd tata ieşea afară să se uite la vite, să meargă „ca omu'” sau să se ducă cu o oală după murături, fiindcă soră-mii mai mici îi era poftă şi tînjea după o felie de harbuz murat, „ca mielul după ţîţa oii”, zicea mama, nu ridica, ferit-a sfîntu’, lanterna să lumineze în sus, spre desimea ramurilor tale, fiindcă putea să deranjeze buha ce se culcuşise pe o cracă şi stătea neclintită acolo. Nu, să nu o stîrnească şi să nu pornească în zborul ei tăcut şi liniştit, dar atît de ameninţător: Pu-huu-u! Pu-huu-u!

Cînd un sfînt al lagărelor comuniste murea de chin şi de istovire, ceilalţi deţinuţi povesteau cum, în clipa morţii, cînd duhul sfîntului ieşea din trupul lui, auzeau un fîlfîit slab şi moale, ca o respiraţie omenească. Sufletul lui zbura cu un fîlfîit ca al păsării morţii… Aşa trebuie să fi zburat şi sufletul tatălui meu, chinuit într-un lung război mondial, în colectivizări şi-n alte talazuri ale vieţii, astfel trebuie să fi fîşîit moale şi sufletul Nicăi, buna Nica, al lui Virgil, prietenul meu, şi al verişoarei Violeta, pierită tînără şi ea de o boală incurabilă, cum trebuie să fi plutit uşor sufletele şi altor oameni dragi mie, răspîndind bună mireasmă, cum zice în cărţile sfinte.

Iar salcia… salcia întinereşte din nou. Mlădiţe noi iau naştere din crengile ce păreau uscate. Într-o vreme am crezut că se va usca şi am sădit un nucşor într-o toamnă, pe 20 octombrie – de ziua pomenirii sfîntului Gherasim din Kefalonia, sfîntul caritabil şi vindecătorul bolilor psihice. De aceea am dat nucului numele de Gherasim. Dar va mai avea de aşteptat Gherasim. Deocamdată salcia mea e tare! Dacă se usucă cîteva ramuri, nu se usucă şi rădăcina. Îmbătrînim sub masa cu ceşti şi pahare golite de la poalele salciei, încercăm noi, prieteni mai vechi şi mai noi, să ne amuţim gîndurile şi durerile amorfe din pulberea vremii, aşa că trăncănim-trăncănim, dar ea nu. Salcia ne ascultă. Tace întinerind mereu, parcă radiind tinereţe eternă, şi ne învăluie în pletele-i nesfîrşite.

Şi iată iarăşi o pereche de porumbei urcaţi pe creasta salciei – uguiesc şi se ciugulesc ciocuşor în ciocuşor. Încălziţi de razele blînde ale soarelui, picotesc toată ziulica acolo sus. Mă uit la ei cu ochii înceţoşaţi, zîmbind, şi spun:
– Vezi tu hulubii aceia, Marie?
– Îi văd.
– Aceştia sînt dragostele noastre, a mea şi a ta.
– Cum ştii tu să le mai suceşti.
– Da, după toate greutăţile şi frumuseţile prin care am trecut, s-au făcut hulubi, se sărută şi stau suuus-sus, în vîrf.
– Aşa de tare s-au iubit amîndoi? mă întreabă ea retoric.
– Da. Acuma vezi ce înseamnă hulubaşii aceia? Sînt dragostea.

Buruieni uscate, ştirul aproape cafeniu, puful tufelor de scaieţi zboară obosit prin văzduh. Cînd soarele apune dincolo de mameloanele dealurilor, în depărtare se aude trenul ţipînd, sfîşiind fumul serii. Trunchiul viguros se ridică victorios spre cer, iar crengile tremură pline de viaţă. Nesilit şi fără oprelişti, mă descătuşez. Om şi salcie! Nu se deosebeşte lemnul sec de fierbintele cărnii.

Dar scrisul întîrzie să crească…

Ce n-aş da să pot lua în braţe salcia zvîcnindă, eu, care nu mai am pe lumea asta decît părul alb!