1.RĂMAS BUN

Stăteau în poartă, luna sus pe cer strălucea ca un obraz de fată mare, liliacul de la poartă înflorise și mirosea… tii, ce mai mirosea. Și nu se dădeau duși. O vreme cască gura la un avion ce strică liniștea nopții. Apoi, sătui de gurăcăscare, se uită cu ochi duioși, aromiți puțin și de băutură, unii la alții. Moș Mitriță se hotărăște cu gîndul să se urnească din loc:
-Apăi, sara bună, cumătre și cumătră, că bine ne-am simțit la dumnilivoastră. Ne-o duce de-acuma. Vorba cînticului: Sara bună, lume bună/Eu mă duc noaptea pe lună.
-Rămîneți cu bine, gazde bune – zice cu glas subțire și cumătra Zîna – că bine-am mai pitrecut! Și mulțămim frumos! De-acuma apucăm pe drumul nostru. Și să ne iertați, dacă v-am greșit cu ceva, că la băutură cam umblă gura fără tine.
-Dar ce greșală! sare împăciuitor cumătra Ileana. D-apoi limba omului parcă o poți lega? N-o poți. Lasă că, se știe, calul bun se cunoaște după mers, iar omul după suflet.
-Tot așa să ne mai întîlnim cumătră Ileană, să mai bem și să ne omenim. Da’ nu-i vorba de băut aicea, îi vorba că, uite, ne mai luăm cu una, cu alta. Să dea Dumnezeu tot așa zile.
-Să te-audă Dumnezeu, cumătră! zice moș Vasile. Ne-om mai întîlni, că deal cu deal se întîlnește, d-apoi om cu om. Doar n-o intrat zilele-n sac.
-D-apoi de bună samă, dragi oameni buni. Ei, cu cine te întîlnești, nici cu gîndul nu gîndești.
-Cu bine, sănătate! Da’ parcă greu de îngăduit e amărăciunea inimii, cînd vine vremea să ne despărțit, măi, oameni buni! A? întoarce vorba moș Mitriță, cunoscut drept Moș Morișcă pentru vorba lui iute și întortocheată.
-Inimile bune, cumătre, care sînt îngemănate prin legătură frățească, nu se despart niciodată.
-Așa-i, așa-i. Că bine zici. Da’ , iaca, așa o părere de rău tăt este.
-Eu zic să ne mulțumim cu ce-o fost îneasară și să dăm mulțămire gazdelor pentru așa bucurie! iar înalță glas ca mierla cumătra Zîna.
-Apăi ne-om mai întîlni și altădată, că n-au intrat zilele-n sac.
-Ei, și dacă intră, îl găurim – să aibă pe unde scăpa, glumește moș Mitriță.
-Gata! Hai să ne pupăm, că pînă acasă…
Cumătrii și cumătrele se pupă țocăit de despărțire, luna strălucește tot ca un obrăjor de fată mare, iar liliacul, tii! al dracului de frumos mai miroase. Parcă te ține-n loc! Și tot nu se dau duși cei de la poartă.
-Ei, să ne auzim de bine, oameni buni. Mulțămim pentru tot. Și ca înesară să fie și mîne sară și-n toate sările. Sara bună!
-Doamne, cumătre, parcă nu-mi vine să mă dau dus.
-Hai, măi, omule, îl impinge de spate cumătra Zîna, ne-om mai întîlni în zilele noastre, că deal cu deal s-o întîlnit, d-apoi… Hai!
-Eh, de ziua de mîne nu-i sigur nimenea.
-Uite așa prin inimă… nu știu cum. Ca mîne ne-om duce și noi, cumătre.
-Da, cumătre, despărțirile iestea îs cum îi moartea, zău, de n-am zări o rază de nădejde că ne-om mai vedea.
-Eu gîndesc să ne mai vedem, dragă cumătre și dragă cumătră. Să ne mai luăm.
-De bună samă că ne-om mai vedea. Da’, iaca, te gîndești că… azi-mîne… Cum îi cînticul: Foaie verde de masline/Hai, frate, să trăim bine/Că azi-mîne moartea vine/ Ori la mine, ori la tine.
-Așa-i, asa! Da’ n-avem ce face!
-Ei, sara bună! Noi dusu-ne-am!
-Da’ nu de tăt. Gîndesc să ne-om mai vedea la ochi.
-De bună samă! Că doar nu sînteți la capătul pămîntului. Hai să ne mai pupăm o dată.
-Sănătate, mergeți sănătoși. Drum bun! Și cînd ne-om întîlni, tot așa să ne fie.
-Doamne ajută!
Cumătra Zîna și cumătrul Mitriță apucă hotărît pe drumul lor. Merg nu mult. Că stau pe hudița cealaltă.
Un alt avion se aude huruind în noapte. Măi, ce de-a avioane trec pe deasupra! Parcă zici că satul nostru e buricul pămîntului.

2.DORIN SPINEANU

As-noapte am visat ușa lui Dorin Spineanu de la apartamentul din Păcurari. Biografii spun că badea Gheorghe Coșbuc scria așa, pe perete: Cînd îi venea o idee, se scula noaptea, aprindea o lumînare și scria versuri direct pe perete. Slujnica se plîngea că trebuie să văruiască iarăși și iarăși. Așa trebuie să se fi plîns și Mihaela de noi, prietenii lui Dorin, care-l frecventam intens pe atunci, în primii ani de după ’89, și scriam pe ușa lor. Erau și versuri pe ușă – ironice, șmecherești, pastișînd versuri clasice. Dar cel mai adesea scriam pe ușă, tot șmecherește, informații anodine: „Te-am căutat, nu erai. Mai lasă berăria, băi!” La parterul blocului din Păcurari era o berărie vastă, întinsă pe toată lungimea blocului. Dorin era client asiduu aici, discuta cu mahalagii, cu țigani din zonă. Unele povești ale acestora le-a și scris. Proiecta și o carte cu titlul imitat după Gogol: „Serile în cătunul din Păcurari”, carte pe care n-a mai scris-o. Mihaela, soția lui (l-a părăsit apoi, a fost greu pentru orice femeie să trăiască cu Dorin), îi reproșa că nu au mobilă cum trebuie, ar trebui să strîngă bani, ca să mobileze apartamentul – era un apartament spațios. Și într-o zi, Dorin ia un scaun de la berărie, unul de metal cu niște șipci de lemn vopsite în alb-căcăniu, urcă scările cu scaunul într-o mînă (avea o constituție fizică de invidiat) și intră în apartament: „Vrei mobilă? Poftim mobilă!” Dorin nu ținea decît la mașina lui de scris Olivetti, una mică, cam cît Biblia oficială, cea editată de Patriarhie și tipărită pe o hîrtie specială (din Marea Britanie parcă). Cam așa era mașinuța asta – ah, cît îl invidiam din cauza mașinii ăsteia – pentru el: o Biblie, una mireană, plebee și rebelă. Uneori, cînd se apuca de scris, Dorin turna un gît de Stalicinaia în mașinuța Olivetti: „Haide, fetița!”

Veneau mulți în apartamentul din „cătunul” Păcurari. Mai întotdeauna găseam un oaspete sau mai mulți, cînd mergeam acolo. Și mergeam des. Nu-i voi numi aici, tot aș uita să pomenesc pe unii. Luca Pițu scrie într-o carte despre cei care veneau, pe vremea lui Ceașcă, în garsoniera lui Liviu Antonesei de la „Corabia nebunilor”, un bloc sordid de lîngă Piața Nicolina, unde primeau „spațiu locativ” mulți universitari tineri ieșeni. M-am mirat că Luca nu a scris și despre aceste întîlniri din apartamentul lui Dorin. Poate nu a scris și pentru că Luca i-a spus lui Dorin la un moment dat că nu mai vine pe la el dacă nu se lasă de băut. Și nu a mai călcat pe la Dorin. Asta a fost mult mai tîrziu, cînd Dorin se mutase în Copou și începuse să bea ca disperatul, fapt care l-a dus pînă la urmă în mormînt. Din același motiv, al alcoolului, am rupt și eu legătura cu Dorin. Dar nu vreau să-mi amintesc despre lucrurile astea, ci despre Dorin din primii ani de după ’89, Dorin cel luminos, care deborda de talent, de inteligență și umor. Revărsa afectivitate asupra celor la care ținea. Din acest punct de vedere am fost un fericit, mă învăluia cu bunele lui sentimente, încît mă făcea să-mi arunc toate învelișurile de educație crohmolită, toate exuviile țepene ale temperamentului meu ascuns și deseori nătîng. A, sigur, avea și momente de posăceală, de morocăneală, hachițe de grecotei levantin (el zicea că familia lui de la Baia de Aramă se trage din greci), dar mă învățasem cu ele. Și ceilalți prieteni le știau și le acceptau: „Nu știi cum e Dorin!?” I se acceptau toate hachițele, unele bădărănești, pentru că le compensa cu afectivitatea lui profundă, pe care la puțini oameni am aflat-o. În același timp, și el avea nevoie de afectivitate. Era un temperament dizarmonic, cum zice Karl Leonhardt într-o carte pe care o citeam cu aviditate pe atunci: „Personalități accentuate în viață și literatură”. Da, Dorin era o personalitate accentuată. La firea lui năbădăioasă, de artist, se adăuga și niște, cum să le zic, „goluri” din familie. Ținea foarte mult la mama și la bunica lui, dar cu tatăl lui, ofițer, nu s-a înțeles. Îmi amintesc de un text în care un tînăr (evident, era el) îi spune tatălui: „Tată, de ce nu m-ai pupat cînd eram mic? De ce nu mă luai în brațe?”

3. STAMPF

Era pe vremea lui Ceașcă un boxer sas pe care-l chema Stampf, ne spunea Ghiță Mutu din plutonul nostru, Ghiță era de la Cisnădie, de acolo știa povestea cu Stampf. Stampf ăsta era boxer la categoria semigrea, a participat și la un campionat european, care s-a desfășurat la București, România a cîștigat atunci vreo patru medalii de aur, că așa sîntem noi („noi sîntem români”, nu?), cînd prindem acasă cîte-un campionat mondial sau european, vreun festival ceva, ne facem luntre și punte și ne buricăm cu titluri și diplome de laureați, iar boxul (ca și gimnastica, de pildă) e numai bun pentru furăciuni, mituiești unul-doi din juriu și gata, la suta de metri, frate, nimeni nu-l poate fura pe Bolt, doar să-i pună ceva în mîncare sau în vene, ori să-i pună piedică; dar să nu ne autohulim așa de tare, că alții fac la fel, uite, bulgarii ne întrec, la „Orfeul de aur”, un festival de muzică ușoară pentru cine nu știe, ăștia dădeau toate premiile numai la compatrioți, noi, orișicît, la „Cerbul de Aur” nu ne furam chiar așa de urît căciula, mai scăpam cîte-un premiu și pe la alții, să fie așa, de ochii lumii; vorbesc de ultima perioadă a „Cerbului”, cînd național-comunismul lui Ceașcă ajunsese la apogeu, eram buricul pămîntului, frate, un buric care a intrat în metastază acum cu dacismul oligofreno-sfertodoct, la începutul festivalului se alegea mai după merit, fie că era concurent român sau străin.
Dar să mă întorc la boxerul nostru: Stampf ăsta, sasul lui Ghiță Mutu, care-și zicea și el Stampf dintr-un fel de mîndrie locală, Stampf, zic, avea un stil foarte curios: accepta să fie ciuca bătăilor, domnule, primea la pumni cu nemiluita și numai se apăra, stătea ca un arici cu pumnii lui bolovănoși în dreptul figurii, eschiva și umbla mult în jurul adversarului; dar, în timp ce încasa chintale de pumni, îl urmărea atent, iar adversarul, înșelat de ușurința cu care-i trăgea pumni cu ghiotura, devenea prea încrezător și, prin urmare, neatent, lăsînd garda jos la un moment dat; atîta îi trebuia lui Stampf! un moment de lăsare pe tînjală a adversarului; cînd găsea o breșă prin garda adversarului, buf! îi ardea un pumn drept între felinare de-l trimetea „în lumea viselor”, cum spun boxerii, dar numai vise nu-s alea, ci coșmaruri de-a dreptul, că Stampf ăsta avea două baroase, frate, cam cît un cap de copil de 5-6 ani fiecare; bineînțeles că nu-i ieșea întotdeauna chestia asta – ori îl termina mai înainte ploaia de pumni care se abătea asupra lui, fiindcă, v-am spus, ăsta nu răspundea, numai se apăra, ori nu găsea breșa prin garda adversarului spre „parbrizul” acestuia, pentru că ceilalți boxeri ajunseseră să-l cunoască, așa că erau vigilenți, nu se descopereau nici o clipă în fața barosului stampfian.
Ei, dreapta asta belică (sau belitoare, mai degrabă) a neamțului, care spărgea mecle, cum sparge nevastă-mea farfurii, și asigura clienți pentru trei saloane de meclo-plastie, adică de îndreptat mutre tip bidon turtit, dreapta lui buimăcitoare și bumbăcitoare, zic, nu l-a dus totuși la cine știe ce rezultate în box, deși parcă a luat un „bronz” la acele „europene” de care vă spuneam, dar l-a făcut să ajungă „gorilă” în garda personală a lui Ceașcă. Cineva din „organili” Scorniceșteanului l-a remarcat la o gală de box, așa că Ștampică, așa-l alinta Ghiță Mutu din pluton de la noi, s-a ajuns: de la șaibă, unde era sculer-matrițer, acuma umbla sclifosit băiatu’, la costum negru, cu cravată sobră spînzurată la gît, cu ochi inexistenți în spatele unor ochelari fumurii, fiindcă pe gorilele astea le poți recunoște foarte ușor după golul desăvîrșit care este în locul unde oamenii obișnuiți au fețele; să nu-l mai recunoști, frate, pe fostul Ștampulică de la sculărie. „Cum, băi, întreba, nedumerit în patriotismul lui personal, Peter Ladislau, un român verde de la Salonta, adică Tovarășul are în garda personală nemți?” „Da, băi, și tovarășul Ștefan cel Mare, dacă vrei să știi, avea garda personală formată din nemțălăi”, îl ironizaVasilescu de la istorie-filosofie. „Ai auzit de turnul lui Hărman, adică Hermann, de la cetatea Sucevei? Ei, ăsta a fost construit de nemții, care asigurau paza cetății și a lui Fănică cel Mare personal. Hermann ăsta era șeful lor, al sașilor.” Așa trăncăneam noi în armată. (Dintr-un text în lucru. Am schimbat puțin numele boxerului, fiindcă ipochimenul trăiește și nu vreau să am probleme cu justiția)