Am un strat de ghiocei. Acum au apărut viorelele. Într-un an m-am certat cu mama, fiindcă băgase pămînt peste ele. Aș fi avut mult mai multe. Am toporași lîngă cușca cîinelui, o cușcă pe care a făcut-o Vlad și nefolosită, nu mai bag nici un cîine în cușcă, mi-am promis, spre ciuda tuturor poștașilor. Toporașii îi am sub o tufă de liliac. Mă uit mereu acolo. N-ați ieșit, măi, prostuților! Of, știu că Andreea iarăși o să mă invidieze!

Mai am timp – Am șaizeci și doi de ani, iar după solicitudinea cu care mă întîmpină editurile, presupun că voi avea șaptezeci și doi de ani sau optzeci și doi, dacă mai apuc, cînd mi se vor publica volumele. În orice caz, îmi pun speranțele în Maria. Fiind ea o femeie răzbătătoare, sigur va reuși să-mi publice opurile postmortem. De fapt nici nu mă grăbesc. Mă aflu într-un concediu luuung-lung, așa numitul concediu premortal, cum zice prietenul meu Milică. E un tip de slobozenie necuprinsă în scriptele contabilicești, o escală care nu se știe cînd se termină, cu final amînat precum tratativele dintre marile Puteri – sine die.

Pilde – Pierit-au pîn păcătoşenia lor: Petrache Potop pierit-a pîn patima păhărelului, pîn petreceri. Pupa plosca prea peste putirinţă. Pruna-l prefăcea-n porc, preaiubiţi poporeni! Porfiriul, pălinca, prăştina, poşirca polobocului, pileala pierdutu-l-au pă petrecăreţ.
Popa Pitrinjăl pristăvitu-s-a pîn preaplinu-i pîntec, pîn pomeni, parastase. Pastrama, potroacele, pîrjoalele, piepţii paserii păturiţi-n pesmet, plăcutu-i-au peste poate popii. P-ormă peştele prăjit, papricaşul pă peşte, pilaful pregătit pă potriva poftei păcătosului, prepeliţele pă popenchi prăjiţi-n pripeală, porumbeii pipăraţi pregătiţi palikareşte prezentaţi pă platouri pahlavite, potîrnichile-n portocale, prunele-n pesmeciori, papara, pogacii, pîinişoarele pufoase. P-ormă pandişpanul puhav, plăcinţelele, prăjiturelele, peltelele parfumate purpurii, prăzulii. Pînce-l potopiră pă părintele: pîrăieli, pufnete pîn piept, pîn pănuşe, pîn pîntece. P-ormă: pipota-i prea plină… pleura-i pleznită… pîntecăraie… Plînsete, pandalii, parapoane! Peste-o perioadă-l prinse paresisul. P-ormă, părăsindu-l puţin pătimirile, popa porni iar prăpăstuit pă păpat păcum porcii. Priponitu-l-au pohtele pă pohtareţ! “Prostitu-te-ai, părinte?” probozitu-l-au poporenii. “Pînă-n primăvară pocneşti păcum păstaia pă plită. Poartă Postul, Păresimile! Potoleşte-te!” Potolitu-l-au Preaînaltul: pristăvitu-s-a popa! Pusu-i-au prapuru-n prag pîn Postul Paştelui. Pă pan Polacek, priciptoru’, pocnitu-l-a Preaputernicul pîntru păcatul pricopselii. Paralele, podoabele, peruzelele, paftalele podobite plăcutu-i-au priciptorului. Parcă prînzea cu polonicul paralîcul, pitacul, potronicii, pataştele! Prăda poporenii, pungăşea. Prostitu-l-a pitacu’ pă priciptoru’! Pînce pusu-i-au pitacu’ pă piept. Pierit-a pă prostia-i, pă pohta pierzătoare. Petrea Postăvaru pierit-a pîn păcatul preacurviei. Pohtea putorişte, paţachine pă Podul precupeţilor, pînce pedepsitu-l-a Pantocratorul, păgubindu-i pătărania.
Pitariu Pocovnicu pătimit-a pîn păcatul prepuielniciei. Prepunea pă Paraschiva păcumcă preacurveşte pîn port, pîntre pescari. Pălit-a-o, pisat-a-o pînce Parachiva prăpăditu-s-a. P-ormă pitariu putrezi pîn puşcării. Pă protosaltul Pitulice pierdutu-l-a păcatul păunării. Părăsitu-l-a ponderaţie, privea ponciş pînprejur păcum păunul. P-ormă: pă Pantelimon Pîrţac pierdutu-l-a puturoşenia, picotitul pă prispă; pă Puleaşcă – păduchii prăsiţi pîn păr; pă Popăscu – pufăitul pîn pipă; pă Pavăl – pizmuirea; pă Păuna prescurăriţa – păcatul pălăvrăgelii, poliloghia, pisălogeala. Poftim pilde, preacinstiţi poporeni! Pun parafa:
Pitirim, preaumil protosinghel…

Mapa – M., un fost coleg de-al meu de școală.Avea o mapă în care căra tezele, lucrările de control, chestii de astea. Și se tot plîngea în cancelarie că nu mai termină de corectat lucrările, deși lucrează în fiecare zi la ele. Așa, și cîțiva colegi (care mai mergeam și la cîte „una mică”) i-am scos în secret lucrările din mapă și i-am pus în loc o cărămidă. Vreo lună a cărat-o fără să știe, fiindcă, înțelegeți, nici măcar nu a deschis mapa.

Asupra ascensiunii Antihristului –
Aulica, autocefala Autoritate apostolicească anunță:
Adepții Antihristului Arie al Alexandriei, apologet abil al Armaghedonului, aduc amarnice acuze Atotputernicului Atotțiitor Atotvăzător. Astfel, absurdități adopțianiste, antitrinitare aruncă anapoda acoliții afurisitului Aristide al Atenei, ateu atroce al Autorității arhipăstorești. Apoi aliatu-s-au asemeni arătărilor apocaliptice, antihristice, abandonat-au adevăratele, aripatele activități apostolice alții: Androgene Aghioritul, Antonie al Agrigento-ului, Atanasie Alexandrinul, alți azimiți. Aceștia adoră aiurelile antitrinitariste, adoptă ad-hoc apologetica arțăgoasă, acreditează abuzuri asupra amărâților anahoreți, asmut, ațâță, asediază Arhitectorul atotputernic. Anatema asupra acestora!
Afurisiți amarnici, ahtiați ai akediei amiezii au auzul aplecat asupra atâtor abjecții! Atacurile acestora aduc a amețeli anticonceptualiste anacronice, a alambicări acrite adventiste. Această adunătură animalică aduce arătările aprige ale Antihristului. Asfel, aievea abcesului acut, abjectul Aristide, amintit aici, apologet argotic al alexandrinului Arie, agrăiește: „Astăzi asceza a ajuns abandonată, argumentele-s alambicate, arguția – asemenea. Ascultat-ați-i amețelile!”
Anatema asupra acestora! Atotputernice August al azurului aprins! Adu-i asemenea acelor amfibii anaerobe anevoie aglutinând anemic aluviunile abisale. Adâncit-au Abisul! Afurisește-i Atotțiitorule! Apoi, Atotvăzătorule, acționează asupra acestora, apasă-i, arată-le Autoritatea, arată-le Acoperământul astral alb-argintiu al Adevărului, aurul Altceva-ului. A adnotat
Ausonius, aplecat anahoret aciuat aici, abația Adelitului.
Această apostilă așezat-am.

Preluat de la un prieten – „Acum vreo douăzeci și cinci de ani, scriau vreo două sute de inși. Azi, avem cel puțin zece mii de confrați în versuri și proză, mulți dați pe față de publicațiile curente și cei mai mulți în manuscris. O atracție bolnăvicioasă îi scoate pe unii din meserie, pe alții din scutec, la o întrecere răzleață, care de-a bușile, care pe picioare, degeaba. Drumul e semănat cu petice și gogoloașe de hârtie, cu peizajul de munte, pe unde au trecut vandalii vilegiaturiști. Calitatea, atât la fetișcane, cât și la genul băiețași, lasă mult de dorit. Băiețoii cu fustă, fecioarele urâte, băbuțele tinerești n-au în cerneală și-n condeie nimic decât o patimă vanitoasă și o streche iritată pentru gloria găunoasă.” (Arghezi, desigur…– 1946) (Preluat de la Claudiu Komartin)

Jurnal – Din Jurnalul lui Sorin Stoica, un mare talent, mort, din păcate, la doar 28 de ani, în 2016: „Cum trece timpul, am tot mai mult dispreţ pentru alde Marie Jeanne Ion și toţi şpăgarii din presă. Adevărul e că presa e plină de analfabeți şi inşi cu o moralitate dubioasă, mulți produși chiar de facultatea pe unde mai predau și io. Indivizi care nu se pricep la nimic. Uneori mi se face jenă că am contribuit și io la sporirea numărului de vite încălţate din presă. 80% dintre ziariștii din presa română nu prea au nimic în cap. Îi văd venind în anul întâi, intrați pe pile sinistre, copii fără niciun pic de experiență de viaţă sau de cultură generală. Nu știu nici măcar cine e președintele Franței, se miră că trebuie să citească ziare. De cărți nici nu poate fi vorba să le pomenești. Cărţi trebuie să citească tocilarii de la Litere. Jurnalismul e altceva, deși nimeni nu știe prea bine ce. În plus, se vorbeşte mult de ce sunt privilegiate în presă subiecte din astea căcăcioase, cu Mitică Dragomir și curul siliconat al nu știu cărei vedete. Oamenii ăștia de 19-20 de ani atât înțeleg, nu-i duce mintea mai mult. Sunt subiecte ceva mai abordabile, la care nu trebuie să-ți storci creierii prea mult.”

6.20-6.30 – Albastrul întunecat se decolorează încet. Ramurile vișinilor și ale nucului se văd tot mai clar pe siniliul cerului, iar crucea uriașă de pe vîrful dealului rămîne aprinsă stingher.
Merg să-mi fac cafeaua. În partea cealaltă, spre răsărit, dîlmele întunecate ale vilelor profilate pe deal. Au ceva vag amenințător. Și urme subțiri de nuanțe rozii pe zare – va ieși Soarele.

Doamna din tren – În tren. O doamnă în vîrstă, cu glas baritonal, legată la cap cu ceea ce mi se pare că-i zice turban. De fapt, cred că asta e mai degrabă cealma, turbanul e ceva mai mult decît o legătură pe cap, mai baroc. Așa cred, dar nu sînt sigur. Ardeleancă, dar măritată și trăitoare în București, ne spune. S-a adaptat cel mai greu cu mîncarea la București. Cum vine primăvara toată lumea: „Urzicele, urzicele”. Pe cînd în Ardeal nu se renunță la slană nici în miezul verii. Cum s-o îmbrac pe această onorabilă doamnă din tren? Ar trebui să fie cumva old fashioned, conform cu vîrsta (și cu cealmaua? dar și tinerele poartă). Nu! E prea previzibil, plicticos! Să poarte un fel de costumație cu pretenții artistice: o bluză pe care un artist scrîntit a aruncat toată paleta de culori, o fustă cu franjuri la poale și la buzunare. Și niște mărgele de lemn. Yes! O toaletă artistică în contradicție cu probabilul comportament. Să te îmbraci ca o universitară pseudo- nonconformistă sau ca o rockeriță înțolită la fix și să te comporți fals libertin, cînd tu ești de fapt o conservatoare prăfuită. Bună idee!
Însă cititorul de azi (eh, cititor de cărți de șeptic de fapt și cu capu-n tembelizor) nu se omoară nicicum după personaje de tipul ăsta. Preferă vedetele americane de film fardate pînă la coșcoveală, nevăstuicile tinere de miliardari și de fotbaliști (binecunoscutele f…ițe, cum sînt numite mai neaoș) și pozele de gagici din reviste porno și calendare. Nu cred că acești cititori sînt interesați de doamne vetuste veturio-gogiene, cu turban-cealma și baritonări à la Marlene Dietrich. S-o fac mai caricaturală, asta place. Să aibă niște buzoaie roșii, umflate cu botox, ca la fetele lui Vlasov, excrescențe carnale care-ți alungă din minte orice divagație erotică. Și să emită rîsete chinezești, hi-hi-hi, printre maxilele supradospite. Apoi, neapărat, să dețină cîteva fire de păr sîrmos sub nas. Asta i-ar asigura o expresie haioasă, de parcă tocmai a mușcat dintr-un covrig uscat, plus că mușcătura a nimerit chiar în partea cu mac și sare, iar ea are cîte două-trei carii în fiecare parte a mestecătorilor. Așa că fața ei de culoarea brînzei cu cheag capătă nuanțe și mai străvezii, mai albe ca zerul. Da-da, expresia scîrbită pe care o capeți cînd îți cade o muscă în farfuria cu ciorbă; sau ca atunci cînd ți-ai făcut analizele oncologice și îl întrebi pe doctor (fiindcă ești inoculat cu zicala de largă circulație: „E preferabil să cunoști adevărul, oricare ar fi el, decît să nu știi nimic”): „Spune-mi adevărul, dom’ doctor, oricît de rău ar fi. Prefer să-l știu.” Însă în subteran zici: „Dar fii atent, dobitocule, numai ca adevărul să fie ce vreau eu să aud.” Bun. Să recapitulăm. Avem un turban-cealma de mahalagioaică stilată, un glas de fumătoare de Plugaru și Carpați, un hihiit de mitocan chinez sau chinez mitocan, n-are importanță, un hău roșu, umflat interlabial și o expresie de smintită.
Mai pot adăuga nasul – un tetraedru masiv, cu pori deschiși, nas pe care și-l suflă des cu sunet de alămuri, sunet izbit de geamul compartimentului, dar acesta rezistă ca prin minune, vaiet de trîmbiță, care se termină coborîtor în expirarea unui lung glissando cu împroșcări mucoase allegro con fuoco, încheindu-se într-un maestoso sublim – în batistă. Apoi aplecarea de robot stricat pe bancheta soioasă, limpezimea dematerializată a ochilor, negreața perfectă a cariilor dinților neregulați și conversația care merge înainte asemeni unui vehicul, dînd rateuri din cînd în cînd. Doamna în vîrstă, cu glas baritonal, ne spune că este ardeleancă, dar măritată și trăitoare în București. S-a adaptat cel mai greu cu mîncarea la București. Cum vine primăvara toată lumea: „Urzicele, urzicele”. Pe cînd în Ardeal nu se renunță la slană nici în miezul verii.
Și tu zîmbești, convins fiind că pînă la sfîrșitul călătoriei, de atîta zîmbet, fața ta are să fie scorojită și dezumflată ca o geantă veche, cu sandvișurile strivite în ea, din cauza efortului de a zîmbi, de a fi politicos, de a nu te abate de la devotamentul față de plictiseală.