A fost odată ca niciodată, un împărat ce avea (ca orice împărat care se respectă) o împărăţie mare de tot, care se spune că nu avea sfârşit. Aceasta cuprindea păduri şi livezi cu fructe de aur, argint şi diamant, animale de toate felurile, văzute şi nemaivăzute, lacuri şi mări mai limpezi decât cel mai curat cristal. Acest împărat mai avea şi o soţie. Şi cât de frumoasă era aceasta! Luna şi Soarele se opreau din drumul lor zilnic pentru a o privi, iar păsările îi cântau la fereastră în fiecare dimineaţă şi seară, doar pentru a o vedea ieşind la geam. Întreaga împărăţie se minuna de frumuseţea ei.

Şi avea acest împărat, împreună cu împărăteasa, un fiu născut la bătaia a douăsprezecea a ceasurilor, în a douăsprezecea lună a anului, în a douăsprezecea zi a lunii. Acesta a crescut de douăsprezece ori mai repede decât alţi prunci şi era la fel de frumos ca mama sa. Toată împărăţia se mândrea cu el, iar împăratul şi împărăteasa erau cei mai fericiţi părinţi din lume. Când prinţul a împlinit vârsta de optsprezece ani, a plecat în lume în căutarea dragostei adevărate. A străbătut întreaga împărăţie pe calul său neastâmpărat şi când a părăsit-o, a simţit un dor puternic în inimă, dar şi-a continuat drumul.

La un moment dat, pe marginea drumului dintr-o pădure, între doi copaci, prinţul a zărit o bătrână. Şi-a oprit calul, s-a dat jos de pe el şi s-a îndreptat către femeie.

– Stai!

Băiatul se opri.

– Rămâi unde eşti, tinere!

Îi făcu semn către cei doi copaci, iar prinţul văzu două siluete de draci, parcă scrijelite, pe trunchiurile acestora.

-Dacă te apropii mai mult, îi vei trezi! Nu cred că doreşti să vezi ce îţi pot face. Ei sunt ascunşi, dar te pot simţi. Ia astea!

Bătrâna îi aruncă prinţului o mantie din frunze şi iarbă, un ceas şi o punguţă de mătase.

– Foloseşte-le cu cap, băiete! Mantia te va ascunde de pericol, ceasul te va avertiza când acesta se va apropia, la prima bătaie de douăsprezece a zilei, iar ce se află în punguţă o va salva doar pe una de adevăratul pericol.

Prinţul ezită, apoi întrebă:

–  Pe cine? Cine eşti tu?

–  Moartea!

Bătrâna se risipi, iar în urma ei rămase doar haina acesteia. Un schelet uriaş se ridică dintre zdrenţele bătrânei, ţinând o coasă în mână. Când Moartea dădu să-i reteze capul prinţului, un drac o prinse de mână şi un altul de cealaltă. O puseră la pământ, îi luară coasa şi începură să o lovească cu ea.

– Fugi, strigă unul dintre draci către tânăr!

– Ne vom revedea, şopti aproape pe neauzite Moartea!

Băiatul fugi spre cal, băgă cele trei obiecte într-o traistă şi zbură. Privi în urmă dar nu  văzu decât o bătrână între doi copaci. Îşi făcu cruce şi îşi continuă drumul. Soarele începuse să apună încet. Prinţul deschise traista cu obiectele şi le privi pe fiecare în parte. Îşi puse, întâi, mantia pe el. Nu se mai vedea. Nu îşi mai vedea mâinile, corpul. Devenise invizibil. Şi-a dat mantia jos şi a luat ceasul. A observat că pe spate scrie ceva: „Fereşte-te de ora douăsprezece, dar, fereşte-te mai ales pe tine!” Băiatul nu înţelese. Luă apoi punguţa şi o desfăcu. În interior era un inel cu diamant mai strălucitor ca soarele. Închise punguţa pentru a nu orbi şi privi spre cer. Se făcuse noapte.

De unsprezece ori a avut ghinion. De unsprezece ori trecuse de gardieni, se îndrăgostise, furase prinţesa şi o dusese în pădure. La prima bătaie de douăsprezece a zilei, Moartea venise şi omorâse fiecare fată, dar, când să-l omoare şi pe el, fusese salvat. Mantia l-a ascuns, ceasul l-a avertizat, dar el greşise. „Unde greşesc?” Unsprezece fete… Pe când se plimba în jurul unei împărăţii, o văzu la balcon. Era, oare, adevărată? O privea şi o sorbea din priviri. Era mai frumoasă decât un vis. Era mai frumoasă decât mama sa, împărăteasa. Era ca o zeiţă, poate chiar era una. Şi-a pus mantia, a trecut de gardieni, de un întreg castel şi a ajuns la ea. A bătut la uşă şi a aşteptat. Şi-a dat mantia jos, iar prinţesa a deschis uşa . Nu a fost nevoie de cuvinte. S-au sărutat, iar Soarele şi Luna s-au oprit pentru a-i privi. S-au iubit asemenea unui prunc ce îşi iubeşte mama, poate chiar mai tare. Au fugit  din împărăţie pe calul neastâmpărat şi au cutreierat păduri întregi, până au ajuns la un lac. S-au  aşezat ţinându-se de mână. Prinţul a scos din buzunar punguţa şi i-a întins-o fetei. Fata a deschis-o.

– Îl vezi?

Fata a încuviinţat.

– Şi  nu te doare?

Fata a tăcut, apoi a spus: „ Lumina iubirii te poate orbi oricând, dar nu te va durea niciodată”.

Băiatul luă inelul şi i-l puse pe deget prinţesei. Era prima oară când simţea iubirea ca pe ceva real. Totul era real. În acel moment, ceasul a început să bată şi nu s-a oprit decât după a douăsprezecea bătaie. Încet, prinţul îi şopti fetei: „Pe tine nu te mai pierd.” În clipa următoare apăru Moartea. Cu coasa sa, încercă sa îi reteze fetei capul, dar îi văzu inelul pe deget. Puse coasa jos şi îl întrebă pe prinţ:

– Aşadar, ea este aleasa?

Băiatul îi răspunse cu tărie că da.

– Păcat, era cea mai frumoasă, merita mai mult!

– Îmi pare rău, îi spuse prinţul fetei de împărat, dacă nu eram eu, erai tu.

Fata îl privi, apoi îl sărută.

– De nu ai fi găsit-o mai repede, m-aş fi prăpădit şi eu, spuse atunci Moartea.

O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână. Iar eu încălecai p-o şa şi vă spusei cum stau lucrurile aşa.

Ai grijă pe ce drumuri calci şi cu cine, pentru că cel rău, de îi rămâi dator, nu-ţi face bine…

SABIN RUSU are puțin peste 14 ani, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la Cultura de sâmbătă…