Privesc pe geamul navei şi încerc să uit ce am lăsat în urmă. Ceva ce oricum nu mai e acolo acum. Deci, de ce să sufăr? Pentru că există amintirile. Felul brutal în care a început războiul, oamenii care au aflat totul când lupta era în punctul culminant… Dar, asta e… Asta a fost!

Nici eu nu știu cât timp mai am. Măcar plec şi scap de tot. Dar nimeni nu ştie asta. Mă uit încă o dată pe geam şi revăd oraşele arzând, mările care dau pe afară, oamenii întinşi printre ruine, copii, femei, bărbaţi. Mame care-şi ţin nou-născuţii în braţe, încercând să-i protejeze şi, deşi ştiu că nu pot scăpa şi nu vor supravieţui, continuă să creadă. Asta le omoară, asta ne omoară. Speranţa că ce va urma va fi mai bine, deşi ştim că ne minţim singuri, unul pe celălalt.

Când am plecat, am mai văzut şi cum bombele explodau pe pământ, cum focul ardea tot ce îi ieşea în cale. Am văzut cum avioanele militare atacau oraşe, sate, păduri, în căutarea inamicului. După care, erau ele doborâte de altele şi, tot aşa. Am văzut cum tot luxul marilor oraşe, nave spaţiale, blocuri construite din platină, străzi încrustate cu diverse pietre preţioase, toate erau luate de furia tsunami-urilor, scufundate, lovite din plin. Platformele, construite special de guvernele marilor state, pluteau la sute de metri înălţime. Cu tot cu oameni în ele erau, la rândul lor, bombardate de inamici. Era un război, care pe care. Legea gravitaţiei nu mai era respectată de mult. Pământul suferea din interior, parcă se lupta cu cineva. Apoi, mi-am dat seama: se autoapăra de oameni. Aceştia se luptau între ei, iar Pământul suferea, era lemnul prins între două focuri. Şi dădea tot ce avea pentru a opri lupta. Folosise tot ce putea, dar nu izbutise. El l-a creat pe om, iar omul îl distruge. Astfel, cu ultimele sale puteri, s-a oprit. Aşa a căzut totul în haos. Gravitaţia nu mai era. Pământul se distrugea. Începuse să se crape cât vezi cu ochiul. Apa ţâşnea din el ca dintr-o sticlă crăpată. Pământul cădea în vid, la fel şi nucleul, lava fierbinte a ţâşnit brusc din interior şi s-a contopit cu apa şi totul s-a întărit. Era piatră. Atunci au început să cadă secţiuni din ce în ce mai mari, era ca un bec care se spărgea în bucăţi, iar acestea în cioburi pe podea. Dar în cazul acesta, secţiunile nu aveau unde să se spargă pentru că erau în cădere liberă către necunoscut. Am decis să iau pastilele şi să aştept ca Ea să vină. Nu mai pot îndura să văd cum locul unde am petrecut 88 de ani ajunge aşa.

Am hotărât să îi dau reporterului discursul meu, scris pe o foaie şifonată de trecutul oamenilor. Mi-a mulţumit şi a părăsit camera unde mă aflam. Îi mai arunc o privire locului unde acum câteva ore era Pământul. Este un pustiu întunecat acum, unde câteva comete mai plutesc. Stelele parcă dansează în jurul rămăşiţelor casei mele și ale tuturor.

Pun capul pe pernă şi închid ochii pentru ultima oară, la fel cum au făcut-o milioane de oameni în zile de război.

SABIN RUSU are 14 ani, e târgoviștean și ne salută cu romantismul vârstei lui…