,,Nu trebuie să te iei după tot ce spune ea; fetele nu zic mereu ceea ce cred cu adevărat,  ele pretind că sunt nişte mistere şi aşteaptă să fie rezolvate.”

Într-adevăr, printre marile mistere ale lumii se află şi fetele, undeva, poate, prin top 3, după mitul extratereştrilor şi ,,ce se întâmplă după ce murim?”  Nu sunt un mare detectiv, dar se observă din avion faptul că fetele sunt complicate, însă ele reprezintă acel gen de mister pe care încerci să-l rezolvi iar şi iar, însă tot nu-ţi iese. Pur şi simplu, când crezi că ai aflat totul despre fete, parcă se actualizează toate simultan şi tu, nefiind aşa de performant ca ele, încerci să faci un update. Dar, ca la iPhone, cu cât faci mai multe update-uri, cu atât mergi mai prost.

Să lăsăm pentru un timp fetele şi să vorbim despre un alt mister. Unul care face parte din categoria ,,fiecare îi dă de cap în felul lui”: misterul existenţei. Sau, mai pe scurt, M.E.- care nu se putea traduce mai bine din engleză, pentru că eu (sau ,,pe mine”, mă rog…) sunt cel mai mare mister pentru propria persoană. Practic, atunci când mă gândesc la mine, mă gândesc la cum s-a format Universul, cum de a trecut timpul atât de repede şi cum de eu mă aflu azi aici. Sincer, nu ştiu cum, nici de ce. Şi nu cred că voi afla prea curând.  Se prea poate să fi fost o stea care a umblat de capul ei prin Univers până a găsit planeta asta, Pământ, Terra, cum vreţi să îi spuneţi. Iar această stea a decis să cadă şi bum!, m-am născut eu. Aceasta este varianta neoficială.

Varianta oficială este aceea legată de reproducere şi pe care, probabil, o ştim cu toţii. Dar e mai importantă cea neoficială pentru că, practic, tu decizi cum crezi că te-ai născut. Dar întrebarea rămâne ,,de ce?” Aici, acum etc. Presupun că am un motiv întemeiat pentru a exista, altfel nu aş avea ce să caut în locul ăsta, nu? Pe lângă misterul acesta mai sunt şi altele, fiecare de o anumită importanţă, diferită de la unul la altul. Spre exemplu, cum se face că suntem în anul 2016 şi încă nu s-a descoperit teleportarea? Simplu. Poate s-a descoperit, dar oamenii de ştiinţă nu vor ca noi, cei deocamdată obişnuiţi, să aflăm.

Dacă am şti singuri să ne teleportăm unde şi când vrem, s-ar alege praful de companiile de transport, mai ales de cele aeriene. De ce am vrea să facem 12 ore până în Statele Unite în loc să facem 2 secunde? Poate pentru pozele acelea extraordinare cu norii şi cu apusul de soare pe care să le punem după, pe Instagram sau pe Facebook, nu pentru a primi like-uri (în niciun caz, Doamne fereşte!), ci pentru a vedea şi alţii ce minunăţii vedem noi.

Acum, destul cu reţelele de socializare, să continuăm să vorbim de avioane. Stăteam într-o zi senină la mine în clasă şi mă uitam pe cer; tocmai ce trecea pe acolo un avion. Nu erau foarte mulţi nori, iar soarele strălucea. Şi m-am gândit cât de mic sunt. Mi-am închipuit că mă aflu în acel avion şi că privesc în jos pe geam. Şi mi-am dat seama că nu m-aş vedea. De ce eu văd avionul, dar el nu mă vede pe mine? Poate pentru că, acolo sus, el şi norii sunt singuri. Iar aici, jos, se află o grămadă de alte lucruri în afara mea.

Totul ţine de perspectivă. Ca în iubire, se întâmplă ca unul să iubească mai mult decât celălalt. Însă, şi unul şi altul vor crede, sau vor spera, că împart aceeaşi cantitate de pasiune. Ei bine, eu de ce ştiu că avionul nu mă vede absolut deloc, în timp ce eu îl văd pe el destul de bine? De fapt, eu îl văd pe el în esenţă. Asta-i toată chestia. El nu mă vede pe mine în esenţă şi asta nu este din cauza faptului că el nu are ochi. Chiar şi dacă nu ar fi un avion, ci orice altceva, tot nu m-ar vedea. De ce? Nu suntem mai mult decât nişte corpuri vii care se mişcă de colo-colo pentru o perioadă nedeterminată de timp. Dar noi nu ne vedem aşa. Noi ne vedem nişte fiinţe raţionale, capabile să iubească. Şi eu mă văd aşa. Tot aşa îi văd şi pe ceilalţi, în mod normal. În schimb, uneori mi se deschide şi ochiul minţii, iar atunci văd ceea ce suntem cu adevărat: nişte simple mistere.

SABYN ALEXANDRU RUSU e în clasa a IX-a, e un tânăr romantic și visător și este prietenul nostru, junior la „Cultura de sâmbătă”…