1. DEUNĂZI DEMULT

Mare s-ar cădea să-ţi fie, Doamne, ţinerea
de minte (nu ca a noastră, care-i scurtă
şi ţine cât ţinem aprinsă o galbenă turtă
de ceară), ca să-ţi aminteşti ce va fi fost în Vinerea

de dinaintea Paştilor, în satul Costeşti, Argeş
(era-n 18 aprilie 1930, la denie),
când ţi-a ars biserica-ntreagă, de n-a mai rămas ţipenie
de prunc viu într-însa… Eu nu sunt Voltaire, care sparge-şi

şi azi capul (mai alb, sub scufie, decât, sub bonetă, al bonei
sau al valetului ce-i întrerupe, la dejun, somnul)
pentru-a pricepe cum dracului Domnul,
în marea-i mizericordie, a-ngăduit prăpădul Lisabonei?!

Ştiu bine că cea mai spinoasă e teodiceea
între ramurile teologale,
şi n-am să mă pierd în meandrele sale;
precum, tot de aceea,

am să-l urmez pe Fratele Ludwig, carele
afirmă că, dacă
despre ceva nu se poate vorbi, e cazul să se tacă;
astfel că-mi înghit limba şi-amarele

vorbe… Şi totuşi, în ciuda unei strângeri
de inimă, gândindu-mă la cei 116 copii din Costeşti,
tot am să strig: Doamne Dumnezeule, oriunde eşti,
aibi milă de îngeri !

(2 noiembrie 2015)

2. MICUL PUC

Prâslea, când ninge,
zice că „minge”;
mingea, când ninge,
se face puc;
pucul nu sare,
ci, doar, tresare,
chiar dacă are,-n
el, cauciuc, –
ce-aduce a pâslă
dusă de-o vâslă
spre-o rimă-n „îslă”
pe care n-am
a dibui-o,
până la zio, –
încât adio
vă spun, din geam.

3. AUTOAUT

Gheata elegantă, cu crampoane brune bine implantate şi de un galben ultraşic, a centrului înaintaş mângâia mingea, când şi când, – aceasta simţindu-se frustrată, însă, că nu o mângâie manual. Fie şi dacă mângâierile sunt de diverse feluri şi nu-i obligatoriu să implice auxiliile manualităţii (păsările, bunăoară, nu par să se mângâie cu gheara, – cu care, când o ai, te purici –, iar peştii practică frotajul), caresantă,-n cazul speciei noastre e, îndeobşte, mâna. Iar mingea, fără a fi om, fiind, însă, umanizată, prin îndelung comerţ cu omul, şi-ar fi dorit şi ea, sărmana, o mângâiere mai ca lumea. Centrul înaintaş nu-i putea spune (deşi ar fi făcut-o, – dar, oare, în ce grai?) că mângâierile manuale ale mingii, când eşti jucător de câmp, sunt prohibite, păcatul originar în fotbal fiind chiar henţul. Numai portarul are privilegiul să mângâie, fără să fie fluierat, cu mâna (sau mănuşa) mingea. E drept, altminteri, că şi mingea, fără să fie mângâiată tandru, e, la rigoare, sărutată. Dar nu din dragoste, ci ca să intre-n poartă, la şuturile decisive: un, mai cu seamă, 11 m. (E o cutumă şi o superstiţie.) În rest, ce dragoste poate să fie între un obiect ca mingea, sferic şi, aşadar, numai tangent la lucruri, şi piciorul (sau capul) unui fotbalist (fie acesta însuşi… Sfera!) neurmărind, parcă, altceva decât să se dezbare cât mai rapid de dânsa, – a „ţine” mingea nefiind consult. Toate acestea, centrul înaintaş al nostru i le-ar fi spus (dar cum?) iubitei neiubite, mingea. Numai că ea simţea perfect ce se întâmplă şi, când dorea să fie mângâiată cu două mâini (nu numai de portar, ci şi de jucătorii de câmp), ieşea in aut. Ştia că asta-l enervează, de obicei, pe amorezul ei, care, gelos, abia atunci gelos, şi, totuşi, galeş, o agrăia în versuri: „Eu, minge, te caut/ Şi tu eşti în aut!”

4. MISIVĂ VECHE: DESPRE CIREŞE, ÎN APRILIE…

Timişoara, 10 aprilie 2004

Stimate domnule Radu Cosaşu,

Vă dedicasem, iniţial, o „rimelare” (pe care o anexez acestor rânduri), în calitatea dumneavoastră de cunoscător indubitabil al versurilor lui J.-B. Clément, puse pe muzică de un Renard (?!) şi interpretate, între alţii, superlativ, de Yves Montand, — a cărui moarte voi fi „intuit”-o, înainte să se dea de ştire, când, la Paris, într-un bistro, s-a auzit, la radio, Les feuilles mortes…
Nu despre asta, însă, este vorba, dar despre faptul că, azi-dimineaţă, m-am gândit să tălmăcesc ad-hoc („ad-hoc”-ul însemnând domnia voastră) Le Temps des Cerises, — căci li se-apropie vremea.
Am impresia că traducerea nu este foarte cantabilă, — ca una ce respectă parţial, nu pe de-a-ntregul, silabele originalului francez (având, în plus, vreo câteva Auftakt-uri). Ca să-i verific cantabilitatea, mi-ar trebui o partitură, — datorită căreia, având-o, i-aş fi ţinut mai bine şi… contabilitatea!
Tot ce vă rog, e să fiţi indulgent.
Cu cele mai bune gânduri,
Şerban Foarţă

LE TEMPS DES CERISES
sau
♫ ♪ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫

Domnului Radu Cosaşu,
vecin de foaie
şi de clavecin

Au dat cireşele în copt;
se mai coc, încă,
până prin luna iunie,-n 8,
când se mănâncă;

iar ele cântă, cât mai pot,
pe dâmburi:
„Mâncaţi optimile, cu tot
cu sâmburi!”

J.-B. Clément VREMEA CIREŞELOR

Când iarăşi cânta-vom, ca azi, Cireşarul,
Iar privighetoarea şi mierla cea rea
Fi-vor în sărbătoare,
Îndrăgostiţii s-or umple de soare
Şi inima,-n fete, s-o face mai grea…
Când iarăşi cânta-vom, ca azi, Cireşarul,
Cu noi o să cânte şi mierla cea rea.

Nù ţine, însă, prea mult Cireşarul,
Când doi câte doi rup din crengi, visători,
Cireaşa – pereche
Cercelului roşu de prins la ureche
Şi rozei cu lacrimi de sânge, în zori…
Nù ţine, însă, prea mult Cireşarul,
Când ne-alegem cercei, de prin crengi, visători.

Când şi pentru voi va veni Cireşarul,
Dacă vă temeţi cumva de alean,
Nu umblaţi după fete!
Ci eu, fără teamă de ele, – de sete
De dragoste fi-voi cuprins, an de an…
Când şi pentru voi va veni Cireşarul,
Veţi suferi de acelaşi alean.

Drag o să-mi fie, mereu, Cireşarul
Din zilele căruia,-n inimă, am
O rană adâncă,
Din partea Ursitei, – ce-mi sângeră încă
Şi nù e, s-o vindece, nici un balsam…
Drag o să-mi fie, mereu, Cireşarul
Din zilele căruia-i rana ce-o am.

ȘERBAN FOARȚĂ  este critic literar, scriitor,  membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…