În ultimii 25 de ani, numărul institutelor de cercetare s-a redus cu 85 %. În ultimii ani ne-au plecat 15 000 de cercetători. Mai avem 12 000 de cercetători, iar în ultimul exercițiu bugetar cercetarea pe toate domeniile primește doar 1,8 miliarde de lei.

Când eram corespondentul Radio France Internationale la Roma i-am luat un interviu unui celebru judecător italian antimafia, Salvo Boemi. L-am intervievat la Parchetul din Reggio Calabria. Salvo Boemi a fost primul magistrat italian căruia un membru al n’dranghetei (cea mai importantă organizație mafiotă italiană și europeană) i-a făcut o mărturisire completă. Am primit o fotocopie a manuscrisului – document unic ce dezvăluie mecanismele temutei organizații calabreze. Este, și până astăzi, singura mărturie pentru că în n’drangheta toti sunt rude și toți păstrează codul tăcerii. Însă excepția s-a produs la începutul anilor 90, iar explicația ne-o dă chiar inculpatul: „Nu este o mărturie ci este o răzbunare împotriva inamicilor mei”. Această poveste îmi vine în minte în fața dezvăluirilor din ultima vreme de la noi. Nu mai am nicio îndoială ca societatea românească a dat naștere unui sistem mafiot în sensul clasic al definiției. Este vorba de o mafie antreprenorială, transpartinică, în sensul celei caracterizate de specialistul italian Pino Arlecchi, în care intră oameni politici, întreprinzători, jurnaliști, universitari, membri ai instituțiilor de forță ale statului. Situația României se aseamănă cu cea a narcostatelor din America latină din anii 80. Sigur, unii vor obiecta spunând ca suntem în NATO și în UE. Le amintesc că, până să îl aresteze, americanii l-au susținut și au colaborat cu Noriega, în Panama.

În curînd, acoperișurile clădirilor din Paris vor fi incluse de către UNESCO în patrimoniul mondial al umanității. În secolul al XIX-lea, mansardele erau locuite de oameni cu venituri modeste. Se spune că studenții români care ajungeau la Paris în secolul al XIX-lea, închiriau în primii ani o cameră la etajul 1, după care, pe măsură ce banii li se împuținau, urcau câte un etaj, ajungând în cele din urmă la mansardă. În vremea studenției am locuit de la început într-o mansardă, mai întâi pe rue Monge, apoi pe rue d’Assas (nu departe de biserica Saint-Germain-des-Prés). Vara, se încălzea atât de tare tabla de pe acoperiș încât ieșeam din casă cu cămașa udă.