Episodul 1

Los Angeles, un nume ce te duce cu gândul la un colţ de rai, la un loc mirific, în care domneşte pacea, iar îngerii cântă la harpă, dansând prin aer…Ei bine, nu! Nimic din toate astea nu există în ,, Oraşul îngerilor”. Peisajele te duc într-adevăr cu gândul la ceva divin, dar cu tot smogul oraşului, cu construcţiile ce au substituit natura,cu străzile şi autostrăzile ce au secţionat regiunea acestuia e greu să consideri L.A. un colţ de paradis. Singurii îngeri întâlniţi aici, sunt cei întunecaţi care ies doar noaptea, atunci când traversează străzile cu viteze impresionante şi răsunătoare ce spulberă diminuatele momente de linişte, turându-şi motoarele. Noaptea e momentul de eliberare a demonilor interiori pe care fiecare dintre locuitorii oraşului îi frânează pentru a-şi putea trăi viaţa. Noaptea fiecare poate fii cine e cu adevărat, pentru că într-o mare de monştrii, unul în plus trece neobservat. Şi tot ce am spus până acum e la suprafaţă… Însă subsolul este la fel de debordant de vitalitate, energie şi activitate omenească şi demonică, precum lumea de deasupra. Viaţa subterană a L.A.- ului este necunoscută oamenilor obişnuiţi ce îl locuiesc…doar unii mai speciali, înzestraţi cu anumite talente şi abilităţi o pot trăi şi doar dacă sunt integraţi în ea de alţii, pentru că viaţa subterană este cea de agent secret. Aşa e, agent secret – sau spion, dacă preferaţi – pentru că sub oraş, în zona periferiilor, este Agenţia Guvernamentală pentru Apărarea şi Protejarea Omenirii la nivel Global – Hero Force (A.P.O.G.H.F.) sau aşa cum o numesc membrii H.F.

În zona periferiilor, care aparţine vagabonzilor, care nu este prea frecventată de oameni, se află o clădire cu multe etaje, care iese în evidenţă printre construcţiile şi edificiile mici care o înconjoară. Aceasta nu este nici mai mult, nici mai puţin decât sediul agenţiei H.F. . Palierele clădirii sunt sălile de fitness, de antrenament şi testare intelectuală, de raport si de coordonare a situaţiei din Los Angeles, sălile de curs pentru începători – în care le sunt prezentate obiectivele agenţiei, reţelei internaţionale de agenţi, regulile şi tot ceea ce trebuie să cunoască ei – dar şi sălile de tehnică şi dezvoltare în domeniul IT şi al informaţiei. Pe scurt, tot ce se poate face „la vedere”. Palierele inferioare, care coboară în adâncimea pământului sălăşluiesc sălile de lupte, arte marţiale, TIR şi testarea noilor dispozitive, sălile cu arme şi muniţie, dar şi duşurile şi multe altele.

Compania nu este niciodată goală, mereu există agenţi care lucrează, ei fiind împărţiţi în ture pentru ca activitatea să fie continuă şi eficace, mereu pregătită să întâmpine neprevăzutul. Şi că veni vorba despre neprevăzut, ţin să menţionez că acesta i-a oferit o întorsătură nefericită de situaţie agenţiei, pentru că, în urmă cu doar câteva săptămâni, a fost pus pe tuşă un agent care se afla în timpul unei urmăriri complicate când a avut loc un accident. Agent Kendra Watson, una dintre agenţii de elită, urmărea într-o cursă nebună, un dealer care încerca să fugă din oraş, când drumul i-a fost tăiat de un ,,ghinionist”- după cum l-a numit ea – care a forţat-o să vireze pentru a-l evita şi să lovească zidul unei foste fabrici. Ea s-a lovit destul de rău la mână pe care a avut-o fracturată şi care a forţat-o să stea acasă 2 săptămâni, timp pe care și l-a petrecut blestemându-l pe nefericitul care i-a provocat accidentul. Dacă ceva ura, acel ceva era să fie imobilizata la pat, indiferent de circumstanțe.

În fine, perioada de convalescență a trecut, iar Kendra a revenit la agenție, însă ziua ei nu avea să fie deloc una bună, pentru că tocmai cel care o accidentase în urmă cu puțin timp, era un nou agent, bun prieten cu Sidney Morgan, șefa companiei. Aceasta a decis ca el să fie instruit și ghidat pe parcursul pregătirii sale de spion tocmai de ea. Kendra a încercat să o convingă pe Sidney că altcineva l-ar putea instrui mai bine, însă ea nici nu a vrut să audă. Așa că,neavând cale de a scăpa de „ghinionist” agenta a devenit superioara lui. Acum, v-aș putea spune că au început antrenamentele fizice, psihice și că pregătirea lui Christian Brown -novicele – mergea bine, însă Kendra îl ura cu tot sufletul pentru ceea ce îi făcuse, în special pentru că dealer-ul reușise să îi scape printre degete. Ura ei pentru el a continuat să crească pe măsură ce îl cunoștea, văzând că este ușor fustangiu, apoi că nu ținea cont că îi e superioară și că se certă cu ea, că o înfrunta și multe altele. Fiecare greșeală măruntă sau nu, pe care o făcea Christian, era o picătură în plus de ranchiună a Kendrei pentru el. Astfel, discuțiile lor nu erau niciodată unele plăcute, atacându-se mereu, reciproc, fără să țină cont de nimeni și nimic:

-Ești un natărău! Din cauza ta și a noii tale cuceriri era să mor! Vorbești tot timpul cu ea la telefon, nu te concentrezi, iar eu nu pot și nici nu vreau să te învăț în condițiile astea. Sunt superioară ta! Trebuie să îmi arăți respect!

-Exagerezi că de obicei! Nu e vina mea că sunt căutat de femei. Ce să fac dacă ele se îndrăgostesc de mine? Nu mai îmi aruncă în față minut de minut că ești superioară mea. Am înțeles, dar respectul meu va veni atunci când va veni și al tău pentru mine.

-Dacă era real, acum ai fi fost la mormântul meu, fraier bun de nimic!…

-Încetați odată! E suficient! Se pare că e imposibil să ajungeți la un compromis și să vă înțelegeți.

-Crezi? au întrebat amândoi, fiind singură dată, de altfel, când erau de acord.

-Dar mie îmi plac provocările; tocmai de asta v-am pus să lucrați împreună, iar tu vei continua să îl înveți tot ce știi. și, înainte să comentați ceva, dacă nu demonstrați bună-voința și nu lăsat din încăpățânare și mândrie pentru a putea lucra împreună, o să va luați adio de la muncă de teren și va veți ocupa doar de aspecte interne.

-Bine, o să îmi dau silința mai mult și o să laș și mai mult de la mine, pentru că vreau să îți demonstrez că sunt capabilă să fac din el un agent bun. Însă, daca pățesc… nu! dacă mai pățesc ceva din cauza lui, îl vei revedea la morgă, zise Kendra părăsind biroul lui Sidney ca un uragan.

În dimineață zilei următoare, Kendra se îndreptă spre „arenă”- locul în care se desfășurau simulările, acestea fiind proiectarea unui spațiu/teritoriu sau a unei regiuni și a unei situații sub format 3D în întreagă arenă care poate luă orice formă și poate imită orice element real și orice situație. În cadrul simulărilor, care erau presetate de Sidney pentru o perioadă de timp, agenții purtau niște brățări care atunci când erau împușcați sau omorâți înregistrau asta în feedback-ul simulării, pe care o încheiau. Când a intrat în sală, Kendra a dat peste o partide de amor.

-Christian! Ce faci aici? Nu pot să cred că îţi înşeli soţia, chiar în timpul serviciului!

-Tu ai o soţie? a zis partenera lui Christian, mirată, în timp ce se chinuia să se îmbrace.

-Eu nu…

-Da, are! Are chiar şi copii şi încă trei şi unul pe drum! Aşa e el, dacă începe ceva, greu se mai opreşte, a ţinut Kendra să îi şoptească fetei.

-Eşti un nenorocit! Să nu îndrăzneşti să te mai apropii de mine vreodată, a zis faţă, vizibil indignată, părăsind arena.

-De ce ai zis toate minciunile alea? întreba Christian nervos.

-Pune-ţi pantalonii pe ţine când îmi vorbeşti! Arena se foloseşte pentru antrenamente şi nu tocmai pentru tipul de antrenament la care lucrai tu. Îmi place să îţi fac rău, când am ocazia, pentru că te urăsc. Din moment ce îmi pierd timpul instruindu-te, merit puţin mai mult respect din partea ta.

-Nu ai habar cât de mult te urăsc!

– Sentimentul e reciproc! Hai să ne antrenăm!

Au trecut vreo 2 ani de atunci şi deşi Christian fusese antrenat în cele din urmă de alt agent-de când Sidney a realizat că nu ar fi devenit niciodată un agent complet dacă ar fi continuat antrenamentele şi pregătirea cu Kendra – ajunsese din nou la Kendra. Sidney nu a renunţat la ideea că ei ar fi o echipa imbatabilă, pe care a avut-o în minte când o numise pe ea instructoarea lui, aşa că după ce Christian a devenit un agent adevărat, complet şi promiţător i-a „recuplat”. Kendra şi Christian se schimbaseră mult în acei doi ani. Kendra avansase în grad, fiind unul dintre spionii de elită, devenind mai înţeleaptă, mai calculată, mai temperată, într-o anume măsură. Totuşi, personalitatea să vulcanică încă mocnea în interiorul sau. Se schimbase puţin şi fizic: mai crescuse vreo 5 centimetri, având acum 1,75 m, mai scăpase de câteva kilograme care îi păreau în plus, îşi vopsise vârfurile albastre şi şi îşi tunsese părul lung, până la mijlocul spinării. Christian trecuse şi el prin nişte transformări: nu mai era un afemeiat, care îşi pierdea timpul cu oricine, căpătase simt de răspundere, concentrare, determinare şi îşi deprinsese toate abilităţile de spion. Că aspect exterior, se remarcau acum nişte muşchi bine-lucraţi, pe abdomen, spate şi braţe, care îi avantajau statura de 1,97 m, îşi schimbase şi el tunsoarea şi îşi lăsase barbă să crească, încadrându-i frumos chipul masculin. Şi totuşi, în ciuda schimbărilor interioare pe care cei doi le-au făcut, când au fost readuşi împreună şi obligaţi să formeze o echipa relaţia lor de şoarece şi pisica s-a reaprins instantaneu.

-Nu vreau să lucrez cu ea! Sidney, te rog!

-Nici eu cu el! A fost atât de bine în aceşti doi ani când nu am vorbit decât când ne salutăm sau în caz de urgenţe. Te rog, nu ne obligă să lucrăm iar împreună!

-Ai zice că doi oameni cu vârstă de 26 de ani sunt mai maturi, dar se pare că voi va încăpăţânaţi să rămâneţi veşnic nişte copii. Vreau să încercaţi să fiţi cât se poate de serioşi şi de focusați pe misiune şi să lăsaţi certurile voastre fără sens deoparte. Veţi pleca mâine dimineaţă, în jurul orei 6 a.m. în Japonia. Deci, cine vrea să piloteze?

-Eu, zise Kendra imediat.

-Hei, şi eu vreau să pilotez!

-Eu am zis prima!

-Dar eu sunt un pilot mai bun!

-Eu pilotez de mai multă vreme!

-Tocmai! Deci, începe să îţi fie mai greu cu timpul… eu vin cu forţe noi, proaspete!

-Eşti un…

-Destul! Încetaţi cu copilăriile! Tragem la sorţi. Spuneţi la ce număr mă gândesc de la 0 la 10; cel care e mai aproape de cel la care m-am gândit, pilotează mâine.

-Şapte, zise Christian, sigur pe el.

-Zece, zise imediat Kendra.

-Ei bine, Kendra va pilota. mă gândisem chiar la 10. Mâine la 5:30 va vreau pe amândoi la hambarul de la ieşirea din oraş pentru verificare. Veţi primi toate detaliile misiunii pe tablete. Multă bafta! le zise Sidney, determinându-i să se retragă.

Dimineaţă, la ora 06:00, un avion mic, de genul celor militare, decola din hambarul companiei. Kendra a decolat uşor cu avionul, la fel cum o făcea în primele daţi. Ea pilota bine, însă cu un copilot asemenea lui Christian nu se putea concentra. Astfel, dintr-o ceartă stupidă, undeva în apropierea destinaţiei, când avionul începuse să piardă altitudine, Kendra şi-a pierdut concentrarea şi a scăpat controlul avionului care a aterizat forţat în ocean, la ţărmul unei insule. Christian a ieşit din avion cu Kendra pe braţe. În cădere, impactul avionului cu ţărmul a fost destul de mare, aşa că cei doi suferiseră lovituri. Kendra se lovise mai rău pentru că şi-a desprins centură accidental când încerca din răsputeri să diminueze impactul cu solul şi a căzut, lovindu-se la cap, rămânând inconştienţă. Christian se lovise şi el la un picior, avea câteva zgârieturi, dar nimic mai mult. După ce a dus-o pe Kendra pe plajă, la umbră unor palmieri şi i-a acordat primul ajutor, folosindu-se de trusa din avion. Din frunze de palmier şi câteva crengi a încropit un mic adăpost. Aveau câteva bricege, pistoalele lor şi câteva haine pe care şi le luaseră după ei şi pe care Christian reuşise să le scoată din avion, înainte de a fi inundat. Băiatul nu s-a desprins de lângă ea şi, deşi nu o suporta, îi admiră frumuseţea şi se bucură de câteva momente de linişte, când s-a trezit:

-Ce… ce s-a întâmplat? Unde suntem?

-Ne-am prăbuşit. Cred că suntem aproape de Japonia, dar nu ştiu concret pe ce insula. Mobilele nu funcţionează deloc, nici GPS-ul sau staţia avionului, nimic…

-Asta e doar vina ta! Tu ai început cearta si mi-ai distras atenția, Ghinionistule!

-Nu te deranja să îmi mulţumeşti că te-am îngrijit. E o nimica toată, sunt sigur că tu ai fi făcut la fel pentru mine. Şi eu mă bucur că trăieşti şi că nu ai păţit nimic mai grav.

-Bine, poate nu e momentul pentru ceartă chiar acum.

-Crezi? întreba el, sarcastic.

-Trebuie să ne gândim la o cale de a pleca de aici.

-M-am gândit şi eu până acum, dar fără vreun rezultat. Cred că nu avem altă soluţie decât să înnoptăm aici.

-Văd că ai pregătit un adăpost. Au! Mă doare mâna, zise ea când încerca să se sprijine în ea.

– Da, cred că e uşor luxată, dar sper să îţi fi acordat îngrijirea necesară corect.

– Aşa se pare. Mă poţi ajută să mă ridic?

-Da, hai sus! zise el prinzând-o de umeri şi ridicând-o că pe o până.

.-Trebuie să facem lemne de foc şi să căutăm ceva de mâncare.

-M-am ocupat deja. Am pregătit totul pentru foc. Am găsit câteva fructe şi am prins peste. Acum înţeleg de ce făceam excursiile în natură odată pe luna în timpul iniţierii şi ce rost aveau cursurile de „cercetaş”.

-Ce eficient eşti

-Mersi

-Eram sarcastică.

-Tipic ţie.

Încet-încet s-a lăsat noaptea, iar frigul îşi făcea simţită prezenţa. Kendra stătea pe un buştean, lângă foc, însă tot tremură puţin. Chris stătea pe nisip, în faţă ei şi deşi nu se suportau, avea de gând să fie un gentleman cu ea, aşa că şi-a scos jachetă şi i-a oferit-o:

-Ţine! Văd că ţi-e frig, nu am de gând să te las să îngheți.

-Dacă tu crezi că dându-mi geacă ta mă impresionezi şi mă faci să uit de faptul că am prăbuşit avionul din cauza ta, te înşeli.

-Nu încerc nimic. Nu am nevoie de aprecierea sau iertarea ta, mai ales că nu e doar vină mea. Am vrut să fiu un domn şi să nu te las să îngheţi, dar dacă preferi să tremuri, decât să accepţi ceva de la min

-Bine, bine. Dă-mi-o! zise apucând geacă şi punând-o imediat pe ea. Jachetă era îmbibată în parfumul lui şi deşi încă mai simţea puţin frigul nopţii, mirosul frumos al pielii lui o ajută să uite.

-Cum vom dormi noi aici? Pot veni animale sălbatice…

-M-am gândit la asta, aşa că am făcut un șanț în jurul adăpostului şi am săpat gropi pentru a le împiedică să ajungă la noi.

-Vai, domnul Ştie-tot s-a gândit la toate.

-De fapt, care-i problema ta? Ce ai cu mine?

-Poftim?

-Ce ţi-am făcut de mă urăşti atât de mult?

-Te urăsc aşa, pur şi simplu… Aşa sunt eu, în general.

-Eşti sarcastică, deci există un motiv. Spune-mi care e!

-Tu chiar nu ştii de ce te urăsc…

-Habar n-am!

-Păi are legătură cu faptul că atunci când ne-am întâlnit prima dată, în ziua accidentului, m-ai împiedicat să îl prind pe acel dealer şi cu faptul că m-ai pus pe tuşa două săptămâni, iar eu nu suport să fiu imobilizată acasă, la pat, fără să pot face ceva. Oricum, acum, ura mea pentru ţine e sentimentul nativ pe care îl am când te văd, nu prea mai rezonează cu acele motive. În fine, mersi.

-Pentru

-Că m-ai îngrijit şi tot restul, dar să fie clar; asta nu înseamnă că te plac sau ceva, ci doar că vreau să fim pe pace cât stăm aici.

-De acord!

A fost bine pentru ei că au făcut pace, căci aveau să stea un timp acolo. Pierderea controlului avionului avea legătură cu ceva ce Sidney programase pentru că avionul să se defecteze şi să se prăbuşească aproape de Japonia, în pustiu, unde aveau să fie doar Chris şi Kendra. Planul ei era să îi forţeze să convieţuiască pentru a-i putea face să se înţeleagă cât de cât şi pentru a crea o legătură între ei, pentru a putea deveni echipa pe care o dorea ea. Ei aveau să fie supravegheați prin satelit regulat, dar şi prin controale aviatice. A trecut o săptămâna. Kendra şi Christian începeau să se acomodeze cu insula, cu acel stil de viaţă din sălbăticie, dar nu şi unul cu celălalt. Nu se mai certau, cel puţin nu aşa des şi nu aşa de rău, dar nu se stabilea nicio legătură între ei. dormeau împreună în cortul improvizat, însă fiecare în partea lui, fără că măcar să atingă accidental. Dormeau pe hainele pe care le salvaseră din avion. Aveau chiar şi un loc de baie – o mică lagună din apropiere. Era iar seară. Cei doi stăteau împreună lângă foc şi plictisindu-se au început să joace Adevăr sau Provocare…

ȘTEFANIA DEFTU este elevă la Colegiul Național „Constantin Carabella”, din Târgoviște…