ALEXANDRA  MOCANU  este studentă la Facultatea de Litere, Universitatea București și, mai ales, absolventă de CARABELLA…

Un amic s-a descusut pe sine, a căutat în buzunarul său secret şi a găsit nişte petice rupte din toate ţoalele care l-au îmbrăcat până acum.

Într-o zi, amicul meu era femeie şi i se rupseseră toate dresurile. Cum să-ţi mai găseşti feminitatea când firul sfânt al ţesăturii ce te acoperă se deşiră şi deşirându-se îţi vezi tot păcatul, uitându-se mut la tine.

Femeia, neica nimeni, cu dresul ei cu tot, își desfăcea bomboanele de ciocolată viu. Era ceva în ochii ei lipsit de gol. Văzut-am femei fade, frumoase sau remarcabile, dar am văzut puţine femei scăpărând când îşi desfăceau bomboanele. Era ceva copilăresc în ea, ceva simplu ca la începutul veacurilor, era o Evă neispitită. Femeia din el şi din amândoi îşi va înseila viaţa, căutând bomboane de ciocolată care să-i atenueze căderea, îşi va robi tăcerile şi plânsul îi va boci singur în grădini publice.

Asfel, simţea prietenul meu în perioada în care ne scotoceam împreună buzunarele leftere şi ne întorceam la sfârşit de săptămână, trişti şi bătuţi de iarnă. Ne plăcea să observăm oamenii. Ne ţineam după ei şi uitam cine eram noi. Dacă ar fi să-l întreb acum pe M. de ce ne agăţam atâta de necunoscuţi, sigur mi-ar spune că noi n-am făcut asta niciodată.

Mai nou, trăim negând aspecte din viaţa noastră. Ruşinându-ne. Astăzi am devenit superficiali şi suntem veseli. Multe caraghioslâcuri s-au deşirat pe spinările noastre.

Ca să vedeţi cât de natural era M., am păstrat un monolog de-al lui, din vremurile bune:

„Păcat că n-am mai învăţat cuvinte noi . Sau poate că nu-i păcat. Decât să te împleticeşti la fiecare cuvânt, să nu-i cunoşti înţelesul, mai bine să articulezi corect şi nuanţat un simplu „fă”. Prea mult am încercat să mă dau rotund cu nimicul doldora. În prostie am crescut şi prost aş vrea să mor.  Prostia-i liniştită şi nici măcar nu te doare, cum se spune. E inteligentă în prostia ei şi niciodată nu se ruşinează de sine.  Nitam-nisam, mereu ni se întâlnesc drumurile. Am ocolit-o până astăzi, când ne-am ţinut de mână şi ne-am descoperit prieteni de mai multe vieţi.”

Însă socotelile lui M. nu erau întotdeauna aceleaşi. Ba îi săruta şoşonii lui Deştepscu, ba-i peria ilicul lui Prostescu, ca-n tranziţie. Cert este că ştia că proştii nu sunt proşti.

Şi eu chiar îl cred.

Data publicării: 11 octombrie 2013