Cum era ocupat până peste cap cu treburile lui poeticeşti şi filosoficeşti, Mihai Eminescu nu prea avea timp să se ţină de casă. “Să-mi angajez un fecior – şi-a zis – să ţină curat în casă, să-mi perie hainele, să-mi văcsuiască botinele, să-mi facă o cafea, un ceai, că, de mâncat, mănânc la restaurant.” Buun! Bine gândit, bine chitit, numai că servitorii cereau scump. Aşa se face că Tinca Vartic, ţiitoarea lui Ion Creangă, îi zice într-o bună zi:

–Bădiţă Mihai, ia-o pe soru-mea fată în casă. Scăpi cu juma de preţ şi nu-ţi face treaba pe dos, ca feciorii!

–Adică cum? se ruşină poetul.

–Adică… aşa! zâmbi Tinca. Că doar mata nu eşti pi… dos… nic!

Zis şi făcut! Nu multă vreme după aceea a intrat fată în casă la Eminescu numita Tinca Vartic. Tot Tinca o chema, ca şi pe soră-sa mai mare, fiindcă taică-său, când s-a dus la popă s-o treacă în mitrică, era făcut praştie şi nu mai ştia nici cum îl cheamă, d-apoi că mai are o Tincă. Ş-aşa, de la cârciumă pân’la biserică şi înapoi, s-a trezit cu două Tinci.

Bietul poet s-a bucurat că are o fată în casă, dar, vai! sărmanul bine mult rău aşteaptă! În osebire de Tinca ţiitoarea, care era o femeie la locul ei, chit că proastă ca oaia, Tinca fata în casă era o leneşă, o bârfitoare şi o uşărnică ce nu s-a mai pomenit! Cât despre prostie, nu era mai hâtră ca soră-sa. Ba mai era şi hoaţă pe deasupra! A mătrăşit sfeşnicele de argint ale poetului şi le-a vândut pe mai nimic lui Finkelman în piaţă la Sân Spiridon, ca să-şi cumpere ruminele. Lua manuscrise de pe masa de brad şi le ardea, zicând că nu are cu ce aprinde focul. Vai, câte poezii minunate nu s-au pierdut astfel? Umbla cu vorba prin mahala, pe la rândăşoaice, pe la birjari şi tot felul de cumetre, şi-l făcea albie la porci pe stăpânu-său: ba că-i năuc, ba că-i dezblehuiet şi umblă cu izmene rupte, ba că uită cu săptămânile oala de noapte plină sub pat, că împute casa (de parcă nu ea trebuia s-o verse), ba că ceea, ba că cealaltă.

Şi se fandosea şi se marghiolea Tinca la marea ştiinţă: ceea că nu ştie să facă, ceea că nu-i place să facă, cealaltă că nu vrea să facă. Ce mai, era din celea care se înăduşă sub limbă, dacă pune mâna şi munceşte cât de puţin; asudă mâncând şi îngheaţă lucrând. Vorba bunică-mii: Până se îmbracă o supt viţelul la vacă. Dar să nu zic vorbă multă, în câteva săptămâni l-a pus sub papuc pe poet, care umbla cu ea, cum umbli cu-n cociug cu ouă. Cum sărmanul Eminescu era o fire blajină, nu-i zicea Tincăi nici „dă-te mai încolo”, se jena să-i facă vreun reproş ori vreo observaţie cât de mică. Poet, de! Sensibil!

Marele său prieten, Ion Creangă, a cam zăpsit cum şade treaba şi i-o spunea pe şleau:

–Ăra, bădie Mihai! S-o urcat scroafa-n copac! Nici ţucalul nu-l varsă, de pute la mata în casă, să mă ierţi, ca la haznaua de la Câcaina. Pune mâna pe cură şi-i trage câteva tapangele, că ştii stihurile:

Să aibă bărbatul un biciu bun la sine

Şi la cur să-i deie una sută bine.

–Eh, are şi calităţi, orice-ai zice, face poetul.

–Are, are, nimic de zis, da’ ce se cunoaşte o lingură de miere la o putină de câcat. Bine a zis cine a zis că fie capra cât de râioasă coada tot în sus şi-o ţine!

–Ei, lasă! S-a îndrepta, biata fată, zice poetul împăciuitor.

–Nu se mai îndreaptă ea câtu-i hăul şi pârăul. Nu ştii vorba:

La calul nărăvit

Pinten ascuţit.

Lasă “jena”, bădie Mihai, şi căpăceşte-o! Să ştii de la mine: Femeia nebătută îi ca moara neferecată. Apuc-o de cânepa dracului şi bag-o sub covată. Dă-o cu nasu-n scârnă, că bărbatul după vână se cunoaşte şi femeia după ochi. Iaca aşa! Bate apa-n chiuă să s-aleagă untul; ori bate fierul până-i cald, că pe urmă bate-i urma cu ciomagul. Of, cu unul ca matale n-am ce face. Vorba ceea: Bătăuş nu-s că toţi mă bat.

–Se vede treaba că n-ai auzit de emanciparea femeii, îi replică moale poetul.

–Lasă farafastâcurile iestea evropeneti! Înţeleg eu c-o mai buluceşti câteodată, că, dă! eşti tânăr ş-o mai iei pe arătură din când în gând, mai ales că, am văzut eu, putoarea umblă toată ziulica cu fustele sumese, aşa că, zdravăn cum te văd, ţi-o fi mirosind a catrinţă. Numai vezi să nu păţeşti vreo ruşine, că una ca aiasta a înnebunit într-o noapte pe dracu; numaidecât mănâncă sara zară ş-adăuza iese prin fustă afară… N-are cumva greţuri?

–Ce greţuri?

–Of, of, of, poeţii iştia! Dacă are greţuri, înseamnă că acuşi face oase-n burtă, pricepi?

–?!

–Adică creşte-n pântece. Să nu păţeşti ca ceala:

Trage danţul după casă

Că mireasa-i burduhoasă.

–?!

–Ooof! Tot nu pricepi? Rămâne cu burta la gură şi una-două răstoarnă carul în oghial la mniata. Ascultă-mă pe mine, bărbaţii şi-o scutură şi merg mai departe; asta-i legea lor.

–Vai, te pomeneşti că naşte! Doamne fereşte!

–Ehei, Domnul fereşte, dar şi făureşte, bădişorule! Ai gândit să iei pe Stana ş-ai luat pe Satana. Aduci pe dracu în casă cu lăutari şi apoi nu-l poţi scoate cu o mie de popi. Fereşte de femeia cu ochi alunecoşi, inimă zburdalnică şi bâzdâc zglobiu.

–Ei, mama ciorilor! S-a găsi ea o soluţie!

–Vezi să nu fie o soluţie cu umplutură, cu ochi şi cu sprâncene… Dar iar mă întorc şi zic: Pentru atâta lucru să ţi se suie în cap? Ăra! Fustele scurte şi dreptul la vot nu schimbă muierea, bădiţă, fărădecât în rău! Muierea nu trebuie să-l cunoască pe bărbat decât de la brâu în gios, cum zice o vorbă talienească. Fii atent la mine: Femeia trebuie bătută ca şi coasa: drept în gură! Vorba ceea: Bătaia îi ruptă din rai. Aşa că:

Bate-o, bate-o ş-o mustrează

Ş-o-ntreabă unde-nserează.

Aşa s-au tot ciondănit cei doi prieteni multe zile. Şi Creangă îl tot tolocănea pe poet: că s-o mai strângă din căpăstruşi s-o măsoare c-o scurtătură; că pielea rea şi răpănoasă ori o bate ori o lasă; că s-o calce pe gât, s-o căptuşească şi să-i rupă colţii; că să bată şaua să priceapă iapa şi samsarul să priceapă măgarul; că s-o bruftuluiască, să-i facă chica topor şi chelea tobă, să-i pună căluş în gură şi să-i facă din coaste pântece; că, dacă n-o ia în tărbacă, nu-i pune chelea pe băţ şi i-o atârnă în pod, amar fi-va de el, că, se ştie, câinele nu fuge de-mbucătură, ci de zburătură; că… multe şi mărunte.

Estimp ifosele Tincăi se umflaseră ca laptele pe foc. Acuma era cucoană mare în casă. Se arăta delicată, avea capriţii, dădea ochii peste cap, leşina fără pricină, mă rog, poftea urdă de curcă şi lapte de cuc. Iar poetul, necunoscător în asemenea năravuri muiereşti, sărea să-i dea cu odicolonuri pe la nas. Dacă vă puteţi închipui!

Şi într-o bună zi, Creangă trece pe la prietenul său. Poetul tocmai îşi spăla cămeşile. Avea un maldăr: douăsprezece de olandă şi douăsprezece de borangic. Când a văzut una ca asta, marele povestitor s-a crucit:

–Da’ ce dracu faci, bădiţă Mihai?

–Păi, bolmojeşte ruşinat poetul zolind la rufe, ia spăl nişte cămeşi.

–Da’ Tinca?

–Mai spală şi ea, biata fată!

–Las’ că i-am văzut eu rufele îmbolite. Când le pune pe frânghie, le latră câinii. Da’ unde-i Tinca?

–Nu se simte prea bine, sărăcuţa! Numaidecât trebuie să trag o fugă pân’ la jupân Bercu, să-i iau nişte prafuri.

–Prafuri zici? Ei, las’ că-i dau eu prafuri.

Şi intră val-vârtej în dormitorul poetului, unde coniţa Tinca se tolănise să bea cafele şi să citească romanţuri.

–Da’ ce faci, cumnăţică hăi?

–Iaca citesc, că am nişte vertijuri, oftează Tinca, neştiind ce-o aşteaptă.

–Citeeeşti! Şi ce citeşti?

–Isprăvile lui Rocambole de vicontele Du Terrail, abia chiscuie Tinca, făcând nişte ochi ca de capră înecată.

–DU-TEEE…?! RO-CAM-BO-LE?! Las’ că-ţi dau eu Rocambole de nu l-ai putea duce! Stăi să-ţi dau eu prafuri, cumnăţică!

Şi bădia Ion începe să dea târcoale patului ca lupul stânii! Tinca face feţe-feţe i încearcă să scape cumva, dar ţi-ai găsit! Odată se opinteşte bădia şi trosc-pleosc! o pereche de palme de se prăvăleşte Tinca din pat ca un sac plin cu făină: leop! Aşa cum era, în patru labe, biata fată dă să iasă pe uşă, dar n-are noroc! Humuleşteanul nostru se şi proţăpise acolo.

–Stăi, că ţ-am dat numai juma’ din prafuri. Să-ţi dau şi cealaltă jumătate. Ori te-ai făcut sănătoasă?

-M-am făcut sănătoasă, bodaprosti! dârdâie Tinca.

-Nuuu! Mie jupân Bercu mi-a zis să-ţi dau toate prafurile, ca nu care cumva să cazi iar la pat.

Şi, trosc-pleosc! îi mai cârpeşte o pereche de palme, dar nu aşa, de Doamne ajută, ci îi împinge două lopeţi, de-i mută fălcile din loc.

–Acuma valea! Şi să vii înapoi când s-a întoarce bunică-mea Nastasia de la cimitirul din deal.

Atunci Tinca o ia împuns spre poartă, dar bădia Ion:

–Nie, boală! Nu pe-acolo. Numa’ cucoanele ies pe poartă. Ştoarfele sar gardul! Haida, peste gard!

Săraca Tinca, săracă să fie de păcate, se învârte în loc de parcă joacă halaripu. Năucită, aşteaptă ca vita muchia toporului. Dar, îmbrâncită din urmă, o coteşte spre gardul din spatele casei, gard făcut din nuiele şi mai uşor de trecut. Din urmă bădia Ion n-o slăbeşte: o ţine în brânciuri şi izbaiuri până la gard. Ajunsă aici, Tinca orbecăie o vreme prin brusturii înalţi şi prin hârburile aruncate acolo. Nu se îmbie să sară, că se făcuse cam tăfâlcă, fiind corcolită şi hrănace de sămânţa ei. Dar n-are ce face şi, sumeţindu-şi fustele, încalecă gardul. Se încurcă însă în nişte rugi de hamei nebun. Atunci bădia Ion nu scapă ocazia şi-i mai arde câteva scatoalce, ca s-o aburce mai lesne peste gard. Pe urmă, după ce Tinca izbuteşte să treacă, bădia Creangă apucă un ceaun hârbuit de pe jos şi i-l azvârle din urmă:

– Ţi-ai uitat ceaunelul. Na, fă, şapoul! strigă povestitorul, că pe atunci cucoanele începuseră să poarte pălării cu boruri scurte numite ceaunel.

Dar Tinca n-avea grijă de şapou. Fugea de mânca pământul, cu o laie de câini după ea, de îşi făceau cruce megieşii, nepricepând ce se petrece. Şi iese unul buhos, strângând cojocelul între umere. După ce se uită lung în urma Tincăi şi a câinilor, zice, oprindu-se din clefăitul mămăligii:

– Necazuri, domnule Creangă, aaa?

– Necazuri, domnule Constantiniu! Trebuie să le mai dai câte-o pereche de palme din când în când.

– Asta poţi s-o mai spui o dată, domnule Creangă. Nu sântem noi bampiri de ceia stricaţi la cap să le omorâm, da’ să le mai scarmeni, să le dai o leacă cu capu’ de păreţi îi numaidecât.

– Mai aşa, domnule Constantiniu.

– Ceara mamii lor de paţachine, nu le mai strânge stăpânirea. Că de când cu leberalii iştia…

– D-apoi dă, domnule Constantiniu. Unde nu vine el Mavrocordat să le strângă între ziduri la Sfântu Gheorghe! face Humuleşteanul.

– Aşa o făcut Mavrocordat?

– Aşa, aşa.

– Ei, atuncea Dumnezeu să-l ierte, măcar că era grec, şi să-l aşeze la dreapta Sa, că bine-o făcut.

Şi aşa au ajuns megieşii să cugete cu nădejde că e cu putinţă să se întoarcă vremea lui vodă Mavrocordat, bunul domn de ţară, care a strâns toate putoriştile din târgul Ieşilor în zidurile de la mânăstirea Sfântul Gheorghe. Şi care gospodar poftea, plătea taxâldarâm la domnie şi îşi alegea o muiere din strânsura de acolo, cum îţi alegi căpăţânile de varză pentru murat din piaţă, dacă, bineînţeles, paţachina se punea cu jurământ că n-a mai face ce-a făcut şi s-a da pe brazdă. Ş-aşa vodă Mavrocordat, slăvit fie-i numele, a scăpat Ieşii de toate raucele şi poamele bune. Doar-doar s-a întoarce vremea aceea!

Uite aşa a scăpat Eminescu de fata în casă. De unde se vede că prietenul la nevoie se cunoaşte. După aceea poetul a putut scrie în linişte minunatele versuri din Scrisoarea V:

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila

De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila.

Data publicării: 22 noiembrie 2013