Arhive etichetă: Andreea Ghica

Andreea GHICA – Urme de foc…

andreea_ghicaCopilăria pierdută s-a ascuns printre stele,  ca tot ce e frumos, omenesc și de puțina durată. Ca și viața noastră ce se risipește într-o fracțiune de secundă.

Și: ”se făcea că umblam pe Magheru/ tu cu geaca ta de piele, eu cu pantofii mei galbeni/ încercam să ghicim ce sunt oamenii/ trupuri în care îţi ascunzi durerile sau umeri pe care te sprijini când simţi că viaţa e prea multă pentru tine. De frică, închideam ochii şi ne rugam să mai trăim o zi, două/ vă spun – uneori chiar ai pentru ce trăi/ asta până într-o zi când Dumnezeu va lăsa vorbă că se simte cam singur, iar pe pământ oricum nu e loc pentru toată lumea”. Continuă să citești

Andreea GHICA – O viață formată din mici fericiri muzicale

andreea_ghicaNu pot să-mi amintesc zâmbetul bunicului și nici mâinile bunicii când m-au luat pentru prima dată în brațe chiar atunci când m-am născut și nici durerea, iar mai apoi fericirea mamei că a adus pe lume o mogâldeață de 2 kilograme jumătate, dar îmi pot aminti ce a urmat apoi.  Au urmat ani petrecuţi la bunici, cu muzică bună, cântată de bunicul atunci când mă dădea în leagăn, alături de mâncărurile delicioase preparate de bunica; ani cu mama și tata, care îmi aduceau cele mai alese hăinuțe pentru vremea respectivă și îmbrățișările urmate de lacrimi când trebuia să plece la serviciu, în Târgoviște. Continuă să citești

Andreea GHICA – Fragmente…

Andreea_GhicaCIREȘUL – Bunica are cea mai frumoasă grădină din Câmpulung (de care se ocupa de fapt bunicul, dar ea apare in fotografii, așa că era cinstit să încep cu ea). Iar la poartă, unde e locul ăla liber care mă enervează pe mine teribil, se afla cândva cireșul meu pe care l-au tăiat din nu știu ce motiv, de n-am mai vorbit cu ei câteva ore (asta înseamnă mult timp pentru mine). Dar totuși mă întreb: de ce, Doamne iartă-mă, ai vrea să tai un cireș? Cu ce te încurcă? Mai dădea și cireșe mari și bune! Acum trebuie să le cumpărăm din piață. LATER UPDATE: cireșul a fost tăiat de mai bine de 15 ani, dar eu tot nu am uitat. Măcar mi-au mai rămas grădina și bunicii. Continuă să citești