DICTEU – Aşadar, gândurile mi s-au fracturat exact în secunda când credeam că totul capătă o formă palpabilă. Gândurile bolnave de hemofilie latentă, pe care boala lor intrinsecă le împiedică să se coaguleze, au căzut răpuse de o forţă venită de pe un tărâm ce ignoră logica. Castelul de nisip s-a prăbuşit în el însuşi, într-o implozie necontrolată, târând cu sine către hăul uitării bruma de adevăr Continuă să citești
Din când în când, la hotarul dintre noapte şi zi, înspre primul cântat al cocoşilor, răzbat din vremuri apuse amintiri, fâşii de gânduri, filme şterse, în nuanţe de gri. În buimăceala minţii, trecutul şi prezentul se confundă pentru o clipă, iar sufletul tresare bucuros în aşteptarea zilei ce va să vină. Apoi, negura se prelinge neştiută peste lumina leşinată a iluziei că timpul a stat pe loc. Trupul greoi începe să scârţâie iar din toate încheieturile, într-o mişcare ce pare a dura la nesfârşit, acompaniată de dureri surde şi indefinite, ascunse în locuri ce greu ar putea fi precizate în termeni anatomici. Continuă să citești
Dintre toate născocirile minţii omeneşti, iubirea s-a pus în fruntea sentimentelor ce aduc suferinţă, zbatere fără rost şi fapte pe care raţiunea le-ar judeca drept nebuneşti. Iubirea ar trebui să aibă măsură. Măsura inimii şi a sufletului. Căci ceea ce este prea mult nu aduce nimic bun.
Ninge. Gândurile se cern prin ciurul spart al timpurilor de demult, curg tăvălug peste mine, mă îngroapă, mă sufocă, mă fac să caut un perete pe care să-mi sleiesc bruma de minte rămasă. Vârtejul acesta nestăvilit mă cuprinde, mă înghite fără milă, mă sfâşie, îmi jupoaie sufletul. Mă preling însângerat printre oamenii cărora nu le-a păsat niciodată de suferinţa mea, nu i-a interesat nicicând să-şi aplece urma de bunătate rămasă în ei către strigătul înfundat ce se oprea întotdeauna strivit între dinţi, dar se citea adânc întipărit în privire. Continuă să citești
Către sfârşitul vieţii, se apucase să ia la bani mărunţi toate nimicurile, să desfacă firul în patru şi să caute nod în papură, de parcă aşa ar fi adus înapoi anii ce trecuseră peste el mult prea repede, după părerea lui, dar mult prea greu după gândul altora. Teama de a nu rămâne singur, fără cineva care să-l mai întrebe de vorbă sau să-l mai scoată din amorţeala ce începea să semene tot mai mult cu o moarte timpurie, era singurul motiv palpabil pentru care mai stătea în casa aceea, acum când regretele unei vieţi irosite îl înghioldeau. Copiii crescuseră, mai Continuă să citești