Mă minunam acum ceva vreme în fața descoperirii esenței intelectualului. Văd acum că o țin dintr-o descoperire într-alta. Nu mă mai satur; mă dor ochii, mă doare sufletul, strig „evrika” destul de des… Cică adevărul are aceste efecte asupra noastră. Să fie adevăr sau să fie o înclinație kafkiană pe care o am în a vedea lucrurile?! Un profesor de-ai mei ar spune că de fapt acest ultim aspect mă urmărește și nu îmi dă pace când iau contact cu evenimentele sau persoanele. Și, ar spune acest profesor, aș putea foarte bine să văd frumosul, să văd partea bună a lucrurilor. Eu nu spun că nu fac și acest lucru. Dar cu cât timpul trece, văd cu stupoare că distincțiile „bine-rău”, „frumos-urât” se estompează și se amestecă atât de mult încât ajung să vorbesc despre un „dincolo de frumos și de urât și dincolo de un bine și de un rău”. Continuă să citești →