Privesc pe geamul navei şi încerc să uit ce am lăsat în urmă. Ceva ce oricum nu mai e acolo acum. Deci, de ce să sufăr? Pentru că există amintirile. Felul brutal în care a început războiul, oamenii care au aflat totul când lupta era în punctul culminant… Dar, asta e… Asta a fost!

Nici eu nu știu cât timp mai am. Măcar plec şi scap de tot. Dar nimeni nu ştie asta. Mă uit încă o dată pe geam şi revăd oraşele arzând, mările care dau pe afară, oamenii întinşi printre ruine, copii, femei, bărbaţi. Continuă să citești →