Atunci când eşti chel, lefter, ţechinless, când bagi mâna frustrat în buzunar şi vezi că mai ai doar un leu, un leu 50, atunci când mergi pe stradă cu capul în pământ căutând câţiva lei să-ţi cumperi o şaorma, kebab sau o ciorba de văcuţă, atunci când cunoşti umilinţa, atunci începi să te pui în locul tuturor amărâţilor. Asta, cel puţin funcţionează la mine. Că mulţi dintre voi sunteţi nişte viermi egoişti şi nu pricepeţi chestia asta, e altă treabă. Dar cei care aveţi puţină inimă mă înţelegeţi ce sunt şi cine sunt în momentele alea. Vă spun eu cine sunt. Sunt femeia de la colţ care vinde flori pe 0 grade, sunt baba îngheţată din piaţă, sunt mama care îi spune fetiţei că nu îi poate cumpăra hăinuţa şi ciocolata care şi-o doreşte, sunt fetiţa care deşi are lacrimi în ochi îi spune mamei că nu-i nimic şi o strânge de mână. Sunt curva aia de pe centură de care râdeţi toţi şi o batjocoriţi, sunt curva asta care îşi vinde trupul odată frumos şi curat, neînsemnat de vânătăi, sunt curva asta care o vedeţi la ştiri moartă într-un şanţ, sunt dansatoarea de la night club care pentru un ban e nevoită să renunţe şi să uite de dragoste, frumuseţe, flori şi sentimente şi să devină un obiect fără suflet. Sunt tânărul care vinde droguri, fură, omoară doar ca să facă un ban, sunt beţivul care cu ultimii bani îşi ia o vodcă să uite de nebunia şi sărăcia de acasă şi pentru o clipă să fie fericit. Asta sunt de fiecare dată când am nevoie de bani ca de aer, doar să-i simt în buzunar. Bineînţeles sunt sensibil la suferinţa altora şi când am bani. Dar acum conştiinţa iese la suprafaţă, mă ia de gât şi îmi dă două carabe, asemeni unui peşte mă bruschează ca pe o târfă de doi bani. Vă recomand şi vouă exerciţiul ăsta dar ştiu ca mulţi dintre voi trăiţi totul prin stomacul şi prin organele voastre. Sunteţi niște porci sau vite după caz. Sunteţi nişte animale murdare şi jegoase şi asta pentru că acum nu găsesc nici un bănuţ pe stradă. Vă doresc să vă ia dracu’, zgârciţilor! Să vă faceţi praf în Chrysler-ele şi BMW-urile voastre, să muriţi decapitaţi, să vă vedeţi iubitele, soţiile şi familiile adunate de pe asfaltul însângerat. Mi-e prea ruşine să cerşesc acum. E prea târziu pentru asta!

Nu ştiu ce o să fac. M-aş întoarce la tine. Dar tu nu mă iubeşti. Tu vrei să ne ţinem de mână, să ne plimbăm prin parc şi prostii de genu: nici măcar să ţi-o tragi cu mine nu vrei. De fapt o faci ca să nu iţi zic la revedere. În rest eşti o mega disperată după mine. Sunt o obsesie pentru tine atâta tot. Mai vin la tine din când în când după ce am băut şi am mâncat bine şi sunt doar o idee horny. Când trebuie să vărs ce am de vărsat. Şi tu accepţi toate căcaturile mele ca proasta. Toate perversităţile, toate tâmpeniile care îmi vin prin cap. Dar văd că eşti doar o frigidă ancorată ca fraiera prea mult şi prea nesănătos în ideea iluziei dragostei. Dar oricum eşti caz cam singular. Mai e psihopata aia care şi-o trage cu regizori şi scenarişti. Mare actriţă a teatrului românesc şi internaţional! O retardată şi o oligofrenă. De fapt toţi sunteţi nişte psihopaţi. Am căutat odată scuze pentru voi actorii, pentru toanele voastre, mofturile voastre, capriciile voastre pentru toate tâmpeniile care le faceţi sub pretextul de actori. Am spus că sunteţi aşa mai “deranjaţi” pentru că aveți atâtea roluri, personalități, suflete captive în voi şi se dă o luptă înăuntrul vostru. Căcat actoricesc. Sunteţi aşa pentru că sunteți nişte tâmpiţi, orice om care cunoaşte măcar un atom de faimă şi-o ia în cap, se crede cel mai mare actor, scriitor, pictor sau ce mama dracului va fi. Henry Miller, un autor care a reuşit să strice o carte bună cu tâmpenii filosofice zicea că un scriitor care a publicat o carte în tiraj mare se crede foarte mare, unul care a publicat în tiraje medii se crede mare dar neînţeles, cel care a publicat în tiraje mici se crede şi mai mare şi mai neînţeles, iar acela care nu a publicat nimic se crede cel mai mare şi nici nu merită efortul de a publica ceva. Deştept Miller ăsta. Sau era Bukowski. Dracu să-i ia pe amândoi, sunt morţi acum. Orice pulifrici care a ajuns să fie cât de puţin mediatizat se crede mare artist sau creator. În fine aici era vorba de colegii tăi imbecili cu care ţi-o tragi în garderobă şi mai ştiu eu unde. Nu ne întâlnisem de mai mult de 4 ori însă tu ai luat-o razna cu tâmpeniile tale. Ești o târfă ciclotimică cu tulburări grave de comportament. Cam aşa sunteţi toate care vă credeţi mari actriţe. Pentru asta stă mărturie regimentul tău de colegi care a trecut printre picioarele tale şi care au spus că atunci când ţi-o tragi, ba râzi ba plângi ca cretina. Asta de obicei după ce te îmbeţi ca proasta cu bere ieftină şi de căcat de la PET pe care ţi-o oferă vreun coleg doar ca să îţi desfacă picioarele.

Daa, şi mai eşti şi tu pasăre de porţelan. Porumbel strivit de oameni răi. Târfa cu roba de vestală. Visezi la posturi de secretară în care poți să iţi etalezi formele şi talentele de relaxare şefilor. Vrei maşină, vrei bani, vrei cluburi şi băuturi scumpe. Vrei măcar o dată pe lună să dormi într-un hotel de lux. Eu nu am astea. Să te ia dracu’! Chiar am crezut că ţii la mine. Dar târfele ca tine nu au scrupule. Vă văd peste tot, prin cluburi cu patronii mafioţi, în fast food-uri flămânde şi bete după porţia de alcool servită ca să intraţi în patul fraierului fără mofturi şi crâcneli. Voi târfelor îmi faceţi cea mai mare scârbă. Îl ştiu şi pe dobitocul cu care ai acum o relaţie, care e gelos foc şi te iubeşte şi care nu ştie de cate ori ai luat-o în diverse orificii sub duşuri de salivă şi urină. E urât ce spun acum. Scârbos. Fugi dacă nu-ţi convine. Să fugi de ce spun înseamnă să fugi de tine. Eşti unul din lucrurile care îmi fac viaţa şi lumea să pară urâtă şi lipsită de speranţă.

Aa, da şi mai eşti tu. Cum puteam uita de tine? Eşti singura care îmi mai eşti dragă dar nu pot fi cu tine pentru că ghiorţăielile romanţioase şi plimbatul de mână prin parc nu mai merg. Îmi reciţi poezii, din Păunescu şi încă un contemporan al cărui nume nu merită să-l memorez asemenea multora dintre ei, ţi-ai ales nişte fraieri care îmi displac, eşti udă toată când accept să citesc ceva scris de tine. Îţi place exact ce-mi place şi mie în materie de muzică şi absolut orice. Eşti o râmă lipsită de personalitate. Fumezi iarbă pentru că ţi se pare cool să râzi ca tembelu’ fără motiv şi te uiţi ciudat când îţi arunc iarba în veceu şi îți cer 7 litri de suc că mă doare gâtu’ de mor. Şi cu toate astea nu mă vrei, pentru că te păstrezi până la căsătorie.

Dar toate astea sunt probleme neglijabile şi monologuri iluzorii. M-am trezit astăzi înfometat şi sărac şi meditând la omenire.

Omenirea. Masa asta amorfă, imorfă. Fără o mişcare anume, precisă, fără destinaţie, fără un momentum clar. Astăzi, clipa asta palidă care a fost odată la rândul ei mâine şi mâine o să decadă în ieri, m-am trezit. M-am trezit după aproape 3 zile în care am dormit.. Şi m-am trezit cu pătura grea, umedă şi împuţită a realităţii pe mine. Dar nu m-am trezit singur. M-am trezit cu o pleiadă de gânduri şi cu vocea asta în cap: Azi, mâine, ieri, poimâine, alaltăieri, weekend. Sfert academic, pauză de masă, job, domnul director, ce sacou frumos aveţi doamna secretară, e bună pasărea aia de la I.T., salariu, evaluare, graphic, deadline, prietenă, soţie, familie, copii, trebuie să intri în rândul lumii, să ai şi tu o familie. Am descoperit fraţi şi surori că lumea asta e construită din carton, rigips de căcat şi plastic. Ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne că şandramaua trebuie să cadă. Viaţa noastră e plină de “trebuie”. E frumos să…, ar fi etic să îţi pui paltonul în cui, nu este profesional să te uiţi între sânii intervievatoarei. “Preşedintele a declarat…”, “40% din români”, “un studiu”. Taci din gură! Văd ştirista cum dă din gură şi îmi construieşte aceeaşi chicineaţă de realitate în jurul meu. În realitatea mea sacră! În spaţiul meu sfânt! Aşa cum sunt închis într-un apartament, într-un bloc, aşa sunt închis în realitatea asta. Ce faci, ce lucrezi, cât câştigi, de ce, cum, când? Ah, naiba să vă ia cu porcăriile voastre. Dar de astăzi, de astăzi sunt liber. Uite, vezi pe tipa aia blondă, cu forme de păcat? O iei, o aşezi pe masă şi îi arăţi cam cât de bărbat poţi fi. La naiba cu iphone, Facebook şi alte tâmpenii. Aici e libertatea! Cum să alergi împreuna cu alţi 10 după o fată pentru 5 minute de in and out? “Ciao, pot să îţi iau o băutură?” înlocuieşte-o cu “lasă prostiile, no strings attached, hai să ne simţim bine amândoi, sau dacă nu vrei, să mă simt doar eu bine. Nu, nu într-o camera de hotel, ci în iarba, parc, tufiş, trotuar” Dar nu, nu ai curajul să zici asta, dar mereu vei comenta şi vei vrea să fii bărbat. Roboţi îmbrăcaţi la fel, merg în aceleaşi cluburi, vânează aceleaşi femei, ştrand, solar, iphone, n-aiphone. Fete, sâni, fund, mare, mic, candidoză, teste de sarcină, anticoncepţionale, lacrimi, viol consimţit, neconsimţit sau nesimţit. Aaah, atâta suferinţă, aah, cum aş vrea să vă curm toată suferinţa!!!! În timp ce mergeţi în maşinile voastre personale sau de la firmă, cu care vă mândriţi. Uite, uite acolo, la stop. La semafor aşteptaţi să trec. Am în mână două Uzi-uri, dar voi credeţi că o fi bere sau energizant. Dar sunt uzi-uri. Le scot şi încep să trag. Pac, pac pac, parbrizul e ţăndări, lui îi trag câteva cartuşe fix în cap, pe ea o privesc, mă gândesc dacă să mă bucur puţin de arhitectura ei anatomică..calculez, coeficient de dilatare… reacţii chimice… nuuu. PAC! Chiar în inimă. Sângerează. Îşi priveşte partenerul. Deschide portiera. Nu-i vine să creadă. Chiar acum o săptămână m-a respins grosolan în club. Inima mea a fost pe jos printre mucuri de dunhill nu ştiu care, Red Bull, vodka Sky şi mai ştiu eu ce. Cade… ai căzut… rămâne acolo. Lumea priveşte. A fost o zi frumoasă. Au ce să povestească acasă, să evite pisălogeală soţiilor, bătăile soţilor, predicile părinţilor… etc. Merg mai departe..are muşchi, ştrand, bronzat, mănâncă o şaorma. Aş vrea să sângerezi cât mai mult. Cu ciobanii şi mârlanii sunt mai crud. Zece gloanţe în corp dispuse la distanţe bine calculate. Şi nimeni nu îşi dă seama că mă plimb în mână cu două Uzi-uri. Da stai aşa că mi-am amintit de liceu, facultate, etc. De ce mă încearcă dorinţa de a vedea pe toata lumea atingând cimentul? De ce aş vrea să arunc în aer clădiri de birouri, cămine, aziluri, cantine, case de copii, orfelinate, TOT. Primărie. Sala interioară. Au intrat înăuntru interlopi, infractori, coloraţi. De la etaj, sniper, nu, sniperul e prea uşor. La fiecare balcon e instalat un Gatling. Masacrul începe, sângele zboară, urletele se aud dincolo de spaţiu, timp şi de istorie. De Ce? De ce, de fiecare dată când merg la bancă, finanţe, primărie şi la orice altă instituţie unde un funcţionar plictisit îmi face favoarea de a îmi lua bani, visez aşa ceva? De ce dacă este o tânără la ghişeu îmi imaginez cele mai mari oribilităţi. De ce dacă e o funcţionară grasă şi transpirată scot pistolul încet, încet, ssst, î n c e t şi îl pun în nasul ăla al ei păros! Trag. Păr, bucăţi de carne şi sânge zboară. Apoi trag către toate ghişeele, birouri, funcţionarii speriaţi se ascund sub mese. Câţiva eroi se înarmează cu prostie şi cuţite de corespondenţă. Ies afară din birou. Mă ascund după o coloană. Apoi ies în vizor. Mă vede. E terifiat. E frumos să asasinezi pe cineva atunci când vezi frica din ochi. BOOM! Dacă trebuie să aştept mai mult fantezia ia proporţii, AK-47 sau M40, sticlă, bucăţi de oameni şi femei urlând de disperare. De fapt nu vreau să omor pe nimeni. Doar să terifiez. Vreau să terifiez, să terorizez, să umilesc şi totuși nu am înclinaţii spre..şefie. Dar îmi dau seama că nu sunt singurul. E o armată de sociopaţi pe lângă mine. Ai măă, de ce nu recunoşti că în ciuda privirii sale inocente, ochii ăia albaştri, copilul duşmanului tău e o ţintă clară. Deer in the headlights. Daa, fugăreşte-l prin mall ca pe o căprioară şi apoi joacă-te cu viaţa lui!!! E în faţa ta. Mai ai un glonţ. Atât de perfect, atât de exact… haai! aşa e că te simţi liber? Eşti un profesor frustrat? Aşa-i că ai vrea să aduci o mitralieră la şcoală, un încărcător la 30 de secunde, şi… silentiuum, nu mai auzi nimic, decât sângele cum gâlgâie, susură, mai suspină, oftează, respiră. Poate horcăie, curviştina aia mică dintr-a opta sau a noua. Oricum nimic din obrăzniciile de altă dată. Nu te mai înjură nimeni. Nu te mai ia nimeni de gât. Gata. Nu mai trebuie să mergi la director. Poate eşti funcţionar. Poate aceiași nespălaţi vin la tine oră de oră “Domnuu, doamnna… suntem cu ajutorul social/alocaţia/impozitul!” tu, nu înjuri că nu-i frumos. Dar ai o carabină. Spargi geamul ghişeului şi tragi! Ce frumos alunecă pe marmura clădirii! A mai rămas femeia şi copilul. Femeia mizează pe intimidare. Nu merge. Milă, nimic! Un glonţ care zboară cu 1200 de km/h o proiectează pe jos, apoi de-a dura pe scări. Mai rămâne copilul. Se scarpină în fund. Îţi cere 1 leu. 50 de bani. Hai ceva acolo domnuu, dă-te dracu’. E mic, aşa ca tratament preferenţial. Un pat de puşcă şi trimite-l ca o bilă de bowling prin sală. Ei, vezi că te simţi mai bine? Ei hai nu fi aşa de mirat. Eu am descris best case scenario. În worst case scenario îi tai ca la abator. Ca să nu mai vorbim de şef, el şi toată familia lui acolo la cheful firmei, instituţiei, pictează masa aia în roşu, mai adaugă puţin ketchup natural pe pizza. Hai fi artist. Iar colegele, curva aia de la Conta, vaca de la Resurse Umane, bârfitoarele alea împuţite, aşa, rezolvă-le dar nu fi prea agresiv/ă. O femeie nu se împuşcă cu o carabină. Pentru asta vei folosi un Colt 1911 sau un Smith and Wesson.

Oare sunt singurul care visează chestii de genu? Sunt doar fanteziile mele? Dar oricum eu nu sunt aşa. Nu eram aşa. Acum 3 zile încă mă îmbrăcam frumos, mă adresam fetelor cu “domnişoară” şi aveam maniere. Până acum trei zile fatidice când mi-am înjurat directorul şi i-am aruncat cafeaua pe piept, când aproape am împins proprietarul apartamentului pe scări. Ceva în mine a explodat, zimţii unei rotiţe s-au rupt. De obicei majoritatea oamenilor funcţionează anii în şir cu volumul frustrării dat la maxim, cu nervii întinşi până la Alpha Centauri cu sângele fierbând la 1000 C, rezistă şi rezistă până când într-o zi mor. Eu nu am murit însă în mine mica rotiţă din marele angrenaj a murit. Iar eu am refuzat să mă mai învârt ca prostul. Evident eu sunt prea mototol să fac aşa ceva. Să mă opresc. Cine m-a împins de la spate? Cine m-a făcut să ajung să caut acum pe stradă încă 50 de lei să-mi ajungă de un baton de ciocolată. De bani de tren nici nu mai vorbim. Iniţial nu am ştiut cum să îi spun. ÎI auzeam vocea, sau vocile, gândurile îndrăzneţe, erau gânduri de revoluţionar, de mare conducător nu de amărât pion al corporaţiilor. Vocea a devenit din ce în ce mai clară. Imposibil de negat. Deliranţa însă mă inspiră. Aşa că i-am spus Dell.

Dell s-a născut într-o fru… ce naiba contează în ce zi s-a născut? Dell s-a născut dintr-o întrebare. Nu te-ai săturat să trăieşti într-o astfel de lume? Unde prieteni trădează prieteni, unde bărbaţii se duc la mânăstiri şi biserici, se roagă, îşi binecuvântează maşinile, apoi dau tunuri, ţepe şi îşi înşeală prietenii. Aceşti bărbaţi pot fi directori de corporaţii, companii sau pur şi simplu aspiranţi la statusul de curviştină corporată. Într-o lume în care femeile sunt învăţate din fragedă pruncie să vâneze bani şi prestigiu şi evident putere, într-o lume în care bărbaţii vorbesc doar despre maşini fără să aibă minim de cultură generală de istorie, de mecanică, în care sute de bărbaţi aleargă hămesiţi ca nişte boi după o singură femeie, într-o lume în care poeţi rataţi cu premii USR marşează pe picanterii sexuale şi râgâieli masculine, o lume în care orice muzică fie şi ea vrută electronică are un iz împuţit de manea. Şi când mă refer la lume, mă refer la ţară. Departe de mine eructaţiile pro-occidentale şi americane însă la fel de departe strănutul naţionalist. România pe care o iubesc eu a murit acum vro 70 de ani. Acum sunt doar nişte reziduuri ale unei ţări incinerate de bocanci oportunişti. Nu am răspuns la întrebarea lui Dell. Dell îmi spune deseori să fac şi eu ca ceilalţi, să îmi calc în picioare principiile. Înşeală şi exploatează-ţi cei mai buni prieteni, fură femeia prietenului şi amăgeşte-i pe toţi. Oricum acesta este tratamentul care ţi se aplică ţie de obicei nu? Însă nu! Refuz să fac aşa ceva. Nu pot. Nu vreau. Nu ştiu şi nu cred în evanghelia lui Dell. Sunt un tolomacus walachus, un boobus romanianus, un stultus ponticus. Eşti un tolomac, spune Dell, un tolomac care încă crede în Rai şi iad şi îngeri, care încă mai crede că răsăritul are glazură de vanilie iar munţii au topping de frişcă. Sunt un retro-grad. Aş fi preferat să trăiesc în România interbelică, când puteai pleca la Paris şi cuvântul român era o mândrie şi un motiv de admiraţie, nu un motiv de ruşine şi negare, când literatura năştea lumi frumoase şi supraoameni. Acum literatura vomează târâturi, personaje scâlciate ca nişte pantofi de cerşetor şi lume pitoresci ca un ghetto de imigranţi din New York-ul interbelic. Vorbesc continuu cu Dell chiar şi acum când sunt pe stradă, mi-am găsit un card şi încerc frenetic să scot bani dintr-un bancomat. Office teller-ul este o fiinţă ciudată. Un fel de cerber cu lătrat de chihuahua agresiv. Majoritatea sunt femei tinere, mici sclavi corporati ce vor să ajungă la rândul lor stăpâni de sclavi corporati. Aşa că sunt bucuros că nu am un ciuaua de ăsta în faţa mea. Sunt doar eu şi cu o maşinărie. Mi-ar plăcea ca un ATM să nu fie doar o maşinărie care să îţi dea bani, deşi recunosc că prefer simplu fără comunicare, dar ar fi bine la fiecare consultare a soldului sau retragere de numerar să îşi afişeze pe ecran o vorbă bună sau ceva aşa a la Confucius sau Tao: “cine nu se urcă pe munte nu cunoaşte înălţimea cerului” sau “respiră răsăritul de pe muntele de foc şi taci pentru o clipă” sau aiureli de genu. Sau ceva inspiraţional gen Zig Ziglar, Kyiosaki, Trump, Brian Tracy. Ceva să te facă să apreciezi faptul că primeşti nişte bani sau din contră să te consoleze că, din păcate, cardul tău e pustiu ca deşertul Gobi, unde o mai fi şi aia. Constat că pe card mai am ceva bani. Cât să mi ajungă de tren ca să am întorc în burgul meu şi să îmi înfrunt ruşinea. Sau să rămân aici, o noapte, două, trei la un hotel de 4,5 stele, Hennessy şi două fete frumoase şi apoi..naiba mai ştie. Dell zice că ar fi o idee faină să cumpăr o armă şi să mă distrez puţin cu şefu care m-a concediat. Zice că dacă îl las pe el să facă asta o să iasă totu’ clean, eu o să fiu răzbunat şi ăla destul de mort. Nu Dell, nu ai voie! Te-ai gândit la coşmarurile mele, vrei să iau aşa karma cuiva, păcatele asupra mea? Exclus. Dell nu are şanse în cazul ăsta, deşi nu conteneşte să mă bată la cap. Oricum sunt prea wussy pussy în cazul ăsta sau invers, deşi mereu am fost pasionat de mafioţi, Godfather, Goodfellas, mafioţi în costume cu pălării fedora, gentlemani, nu nişte amărâţi în trening şi tricouri lălâie care îşi spun gangsta, nu mârlani cu ceafă lată, nişte păduchi. Eram pasionat de Humphrie Bogie, de filmele americane vechi şi de wise guys. Când coboram scările clădirii în care lucram deseori visam cu ochi deschişi că am o lupara în mână şi îmi aştept directorul să coboare cu liftul şi bang!, lupara făcea o gaură cât asteroidul în torso-ul directorului. Dar un job la fel de bun ar fi fost cu un magnum cu silencer, aş fi pătruns în biroul său şi pac, un singur glonţ şi apoi aş fi ieşit elegant pe scara de incendiu. Dar sunt doar vise. Căci în nici un univers nu aş putea fi aşa ceva! Un Hitman! Mă rezum doar să îi admir într-o anumită măsură! Următorul tren spre burg e pe la 6 dimineaţa. Ora mea preferată. Burgul meu preferat. Burgul meu devalizat, jupuit de gloria imperială austriacă şi îmbâcsit de mârlănia românească şi năclăit de aroganţa săsească. Aah, unde eşti tu Franz Joseph doamne, Franz Joseph Imperator Austriae. Rex BOHEM. GAL. HUNGARIAE? Străzile burgului meu sunt cotropite de mârlani şi mitocani veniţi de pe la porţile cetăţii, de saşii care se cred germani, ca şi cum un măgar ar vrea să necheze ca un cal. Aerul odată mângâiat de frumoase acorduri vieneze, acum este viciat de manele şi lăutărisme. Deseori am încercat să trag în piept aerul burgului, să simt ceva austriac în burgul ăsta, însă mi-a intrat în nări miros de brânză şi cioban. Toată dizertaţia mea despre burg e falsă. Am o stupidă mândrie că am sânge austriac, deşi am sânge austriac sunt un balcanic până în măduva oaselor. O fi ceva din sângele meu, austriac, însă oasele şi carnea îmi sunt româneşti 100%. Un om ridicol ca un falsetto. Sunt un om cu două voci ca două instrumente disonante o vioară leşinată şi un trombon plin de el.

Dell a decis că nu ar mai trebui să mă plâng tot timpul şi să fiu bărbat. Aşa că ori mă îngrop pentru vreo 6 ore într-un bar încercând să fiu viu, adică să agăţ o femeie ieftină sau să mă bat, de fapt de multe ori Dell semăna cu Bukowski. Păcat că nu avem aceleaşi idei despre ce înseamnă să fii viu. Oricum exclus barul, cădem la pace pentru o cameră la un hotel. Aceeaşi mutră scofâlcită de funcţionară obosită la recepţie:

– Dabăl sau singăl? Haideţi vă rog mai repede!

Şi totuşi mă întreb. De unde scârba asta? Nu i-au dat salariul? A bătut-o bărbatul? Fiica ei îşi deschide picioruşele în unghi de 180 de grade la interlopi? Fiul ei un wussy fraierit de femei versate? Şi ce legătură au cu mine? De unde atâta scârbă? Oare şi când e sexy acasă cu bărbatul ei e tot aşa de sictirită? De ce sunt femeile atât de sictirite? De ce visează toate la poziţii de conducere? Am ajuns la concluzia că şefia e pentru oamenii care nu au aspiraţii înalte. Nu ai talent sau gândire profundă, ca să laşi ceva în urma ta, fie o operă de artă, o invenţie, o descoperire ştiinţifică, sau chiar şi teorie, atunci aspiri să fii şef. Adică dacă te pricepi bine să lingi şi să fii corporate slut şi apoi asupritor cu ăia mai mici decât tine atunci postul e perfect pentru tine. Sunt un păduche lipsit de aspiraţii, atunci vreau să fiu şef. Să fii şef! Ce afrodisiac puternic! Deşi femeile sunt bune executante în situaţii de criză, încep să plângă, intră în panică şi criză de isterie. Penibil spectacol! Probabil că de aceea Alexandru a fost Alexandru şi nu Alexandra Macedon! Aşa că şi recepţionera se visează şefă, şefă care să ordone, şefă care să acorde clemenţă angajaţilor.

-Single.

Dar camera e împuţită şi mirosul de copii nefecundaţi şi nenăscuţi de pe cearşaf îmi întoarce stomacul pe dos. Aşa că prefer holul hotelului. Recepţia. Locul de tranzit de unde poţi privi lumea fâţâindu-se futil. Hotelurile şi aeroporturile sunt locurile mele preferate. Purgatorii ale aşteptării.

Am adormit pe un fotoliu în hol vro 5 ore. Nici berea nu mai e bună. Dar e altă recepţioneră. Mă priveşte cu blândeţe şi amabilitate şi se îndreaptă spre mine. E tânără, şatenă, are părul prins în coadă şi o figură ca de ofiţer nazist.

-Minibarul se plăteşte. Nu uitaţi!

-Nu am consumat nimic din minibar. Ba am dormit toată noaptea aici!

-În fine, eu v-am spus ca să ştiţi. Minibarul se plăteşte!

Ce chestie tare! Minibarul se plăteşte. Breaking news! De ce este a 10-a oară când mi se întâmplă asta la un hotel? E o contradicţie, o disonanţă, oamenii deşi sictiriţi sunt zeloși şi proactivi. ProActivia pentru o întreagă civilizaţie pierdută în derelicţiune. 90% din oameni nu ştiu ce înseamnă derelicţiune deşi sunt pierduţi.

Măcar gara e drăguţă şi oraşul, îmi aduce aminte de o povestire de George Simenon. O crimă în tren, ceaţă în Ardennes şi magazinele din gări cu chocolate din Belgia şi ţigări din Germania. Dar asta nu are nici o relevanţă. Gara este pustie, este atât de neprimitor de parcă mi-ar spune: “Hai cară-te, nu eşti binevenit. Dacă stai mult pe aici o să deraiez sau ceva de genul” Mă consolează doar gândul că o să o văd pe ea. I-am cumpărat ciocolată şi flori. O să le ronţăie cu frenezie de hamster psihopat şi o să mi arunce cutia cu bomboane în cap. Asta este profeţia lui Dell. Că mă duc degeaba şi că îmi arunc demnitatea la gunoi. Mă gândesc la ea aşa cum m-am gândit mereu la orice femeie. Ca la un miracol neaşteptat. Nu îl cred pe Dell. Ea mă va primi şi se va bucura că am venit. Orice pornire misogină din mine este de fapt…refuzul de a recunoaşte că nu sunt nici eu aşa de bun pe cât aş vrea să cred că sunt. Mă uit pe geam afară şi ca orice altă fiinţă cu oase pline şi grele visez să zbor cât mai repede, crezând că fericirea se află în braţele ei. Vecinul de compartiment îmi vorbeşte de vremurile apuse când era el şef la fabrică şi avea 10000 de subordonaţi. Acum capitalismul l-a trântit jos şi e doar un biet pensionar. Pentru unii fericirea are diferite forme, braţele unei femei, postul sau funcţia, sentimentul că eşti important şi poţi controla. Mi-am pus puloverul pe dos cu cusătura la vedere. O fi însemnând ceva. Că îmi arăt defectele, că îmi arăt slăbiciunile. Căci, în fond să-ţi arăţi sentimentele, slăbiciunile să fii vulnerabil e ceva la modă acum.

Trenul chiuie a măcelărit de oameni şi îmi dau seama după multă meditaţie şi somn că aproape am ajuns acasă. Unul din petecele de pământ pe care le numesc “acasă”. Gara e urâtă şi rece ca de fiecare dată. Iau cel mai apropiat taxi şi ordon nervos adresa. Cât mai repede, cât mai repede..cât mai repede. E ceva ce-mi prevesteşte drama ieftină, blocurile sunt urâte din nou iar cerul ca un cadavru într-o morgă e acoperit cu un celofan alb-murdar.

Stau în faţa blocului ei şi asemenea discipolului Zen care dacă va călca melcul va interfera cu karma sa, iar dacă îl va da la o parte iarăşi va interveni în karma sa. Sunt în dilema alegerii. Aş putea să beau ceva într-un bar, însă rareori este adevărul văzut la braţ cu beţivul. Ce va fi după ce va trece şi fierbinţeala asta de tuberculos? O femeie este ca un vis. O dorinţă nestăpânită ardent. Iar visele după ce le realizăm sunt asemenea unor pantofi tociţi şi vechi aruncați undeva departe în colţul unei camere prăfuite. O realizare, un job, o maşină, o casă, o pictură într-o expoziţie, o carte publicată, o călătorie la Roma nu mai înseamnă nimic, după ce le-ai realizat. Tot înainte, căci nimic nu a fost şi nu este în proprietatea noastră. Iar sentimentul de a fi îndrăgostit şi erosul are ceva din viciul posesiunii. Aş vrea să posed totul, dar în schimb nu merită să posezi nimic. Sunt în căutarea ultimei posesiuni. Ai o femeie dar cauţi în continuare altceva. O posesiune care să te oprească din căutarea posesiuni, proprietăţii, femeia care să te oprească din căutarea femeii, fericirea din căutarea fericirii, iubirea din căutarea iubirii, iar căutarea din căutarea căutării.

O ciocolată şi un buchet de flori şi mă bazez pe serotonină ca să nu mă respingă din nou.

Coboară…uraganul inimii mele…moartea pe două picioare, este avalanşa iminentă care ştii că dacă nu vei fugi din calea ei te va ucide, vulcanul care te va îneca cu cenuşă şi te va arde cu lava lui. De ce stau oamenii înlemniţi de mirare în faţa distrugerii lor? Aşa cum stai şi te uiţi la un râu de pe marginea unei stânci ştiind că este posibil să cazi în hău. Aşa că aştept..aştept să coboare, inima îmi bate foarte tare şi mi-e greu să rezist. A venit. O îmbrăţişez şi o sărut. Cu un gest de regină mă împinge la o parte. Îmi ia ciocolata din mână şi o desface:

-De ce ai venit?

-Mi-era dor de tine! Vroiam neapărat să te văd. Vreau să fim din nou împreună!

-Eşti patetic! Nu ai pic de deminate. Nu am chef să îngheţ aici lângă tine. Nu meriţi! Eşti patetic dragă, patetic!

Nu am mai îndrăznit să spun nici un cuvânt. Am lăsat-o să plece muşcând din ciocolată ca şi cum ar fi muşcat din inima mea. Aş vrea să plâng, să sparg toate geamurile blocului, să dau foc cartierului. Dar nu fac nimic din astea. Dell e înmărmurit şi el deşi profeţia sa a fost adevărată, dar nu mă poate ajuta. S-a retras undeva în adâncul patimilor mele. Stau uimit, aştept să mă acopere ninsoarea şi visez la o cafea caldă cu ea.

Beau o cafea caldă cu spumă de lapte şi ciocolată instant şi privesc cum fulguieşte afară. Dell face neînsemnate remarci asupra colegelor mele. Beau o cafea caldă aşa cum am visat, într-o zi de iarnă, însă nu cu ea ci cu o colegă de serviciu. Îmi spune să fiu mai atent şi mă întreabă cum mă descurc. Dell îmi şopteşte mii de cuvinte, care de care mai îndrăzneţe, şi-a revenit şi e tot timpul prezent chiar şi acum însă nu-i dau atenţie căci îmi amintesc de noaptea aceea şi aş da toate cafelele din lume să mai simt încă odată durerea aceea care l-a redus pe Dell la tăcere şi m-a făcut să mă simt atât de viu, atât de “mine”. Colega mă întreabă din nou cum mă descurc la nou loc de muncă şi ca să îi fac pe plac lui Dell încă o dată, pentru că am suferit împreună îi răspund:

-Patetic dragă, patetic!