Bilal deschise ochii și se uită la ceas. Își strecură mâna pe sub perna Aminei și apăsă funcția de iluminare a Timexului primit de Khabil. Se sculă din pat grijuliu,  să nu o trezească pe Amina, care încă doarme cu pletele-i blonde împrăștiate peste perna roșie. Se spală pe față, își face abluția, îmbracă kameezul alb, se așază la masa și, pentru câteva minute, citește Surah al Imran. Mai avea o jumătate de oră până să ajungă la moschee și să anunțe azzanul. Dupa Dua obligatorie ii plăcea sa stea câteva momente, să mediteze la versetele din Surah al Imran, să consulte Sahih al Bukhari, iar apoi să citească gazetele pe care i le aducea Afra zilnic, dis de dimineață. Luă pachetul cu mâncare pe care i-o prepara Afra zilnic și-l puse in haină.

După ce citi și memoră versetul din Sura An-Nisa: „Oriunde ați fi, moartea vă va lovi, chiar de vă veți închide în turnuri întărite”, se sculă de la masa din bucătărie, o sărută o ultimă dată pe frunte pe Amina, o salută pe Afra și ieși din casă.

Era prima zi de decembrie și aerul din Stockholm era rece, însă îl înviora. Se urcă pe bicicletă și porni către moscheea din centrul orașului. Deși era frig și se trezea ca de fiecare dată devreme, cu o oră sau mai mult înainte de ora 5 dimineața, privea totul cu un sentiment de satisfacție, de mulțumire, de fiecare data când ajungea la moschee și anunța azanul uita de frig și de somn și de chipul tânăr și atât de frumos al Aminei. Era totuși bucuros că renunțase la postul de profesor la Universitate. De 30 de ani trăia în Suedia. Se mutase din Istanbul împreună cu Afra și Khabil. Aminei îi fusese profesor și ea îi devenise soție când era de 14 ani. Khabil plecase să lupte în Balcani, iar Boualem fugise de mult și nu mai știa nimic de el. Cu toate tragediile din familia sa, era fericit, iar de fiecare data când recita versetele din Coran, se gândea ca nimic nu poate înlocui bucuria de a ii învață pe alții. Pe drum îl întâlni pe preotul care slujea la micuța biserica de la periferia Stockholmului. Preotul îl salută, iar Bilal îi zâmbi. Era unul din kufari care refuzau sa se convertească și pe care wali-ul încă îi tolera. Bilal nu îi ura, îi compătimea, pentru el kufari erau oameni ce încă rătăceau, fie ca erau creștini, evrei sau atei. Cum Bilal rareori ajungea la periferie acolo unde locuiau cei mai mulți, îi era greu sa discute cu ei, să îi convingă.

Wali-ul de altfel era mulțumit cu taxa plătită de ei și nu insista prea mult asupra convertirii lor. Astfel eforturile lui Bilal nu erau apreciate de Wali. Bilal îl lăsă pe Wali și pe infideli într-un colț al minții sale și se gândi la versetul din An – Nisa: „Oriunde ați fi moartea vă va lovi, chiar de vă veți închide în turnuri întărite.” De ceva timp se gândea la moarte. Se culca târziu, iar nopțile le petrecea citind. Cunoștea bine și Coranul și Hadith al Bukhari încât nu avusese vreodată îndoieli. Încercase și cu Khabil și cu Boualem același lucru. Să le insufle certitudinea că dincolo, credincioșii erau răsplătiți cu comori. Boualem fusese răzvrătit de mic, așa că nu fusese surprins de plecarea sa, însă de Khabil era surprins. De ce plecase? Să fie shahid? De ce dorise să facă parte din mujahedini? Avea un viitor frumos în Stockholm și, deși primise binecuvântarea sa, Bilal nu era convins că alegerea lui Khabil fusese tocmai bună. La fel ca și el, Bilal era convins că și Khabil putea fi un orator deosebit, ar fi putut deveni profesor, imam, ar fi putut să ajungă în Riksdag. Nimeni nu îi garanta ca el nu va muri în luptă, sau că, asemeni lui Boualem, nu va fugi.

Nu reușise să-l convingă pe Khabil să nu plece. Se consola cu faptul că va deveni shahid, iar el va fi onorat. Îi lipseau discuțiile cu Khabil, atât de convins de crezul său dar și cu Boualem, cel care punea totul la îndoială, cel care citise și memorase Coranul din scoarță în scoarță, care în orice moment iți putea cita din Coran, Hadithuri, Ibn Khaldun, Rumi.

Cu Afra nu discuta decât strictul necesar. De altfel, o vedea dimineața când îi pregătea mâncarea, apoi la prânz când o pregătea pe Amina și seara. După ce avea grijă de el și de Amina, se retrăgea in camera sa. Amina. Amina, lumina ochilor săi. Nour el ain. Se întorcea fericit de la moschee, știind ca o va vedea pe frumoasa și gingașa Amina. Atunci când era cu Amina, nu se mai gândea nici la Khabil, nici la Boualem, nici la versetele din Coran. Uita de tot. Deși era mulțumit de viața sa și era un om respectat de către credincioși, de către vecini și de către însușii muftiul și wali-ul, Bilal simțea un ghimpe în inimă. Un ghimpe care nu îl lăsa să se concentreze asupra lecturilor, asupra rugăciunilor și asupra azanului. Cu câteva zile înainte, Bilal se oprise din a recita azanul. Nu durase mult, câteva minute, însă îl îngrijora pe zi ce trece.

Ceva mai rău decât frica de moarte, îndoiala încolțise în mintea și în sufletul lui Bilal. După blocajul pe care îl avusese în timpul azanului, discutase cu imamul fără să îi spună despre ce era vorba. Acasă citise ore și ore în șir din Coran, ținu post și își făcu saalat-ul de zi cu zi. Se trezea noaptea, se oprea din azan. Îndoiala pe care o simțea ca un ghimpe, nu era sub forma unui gând, ci mai mult a unui sentiment. Ceva care îl oprea, îl oprea din azan, din saalat. Atunci când avea acest sentiment parcă nici nu mai putea chema credincioșii la rugăciune. Ar fi vrut atât de mult să îi vorbească imamului sau colegului său de la liceul la care încă mai preda, dar nu îndrăznea. Nu atât pentru că îi era frica de imam, sau de profesor, sau chiar de Wali. Îi era frică de îndoiala care își făcuse loc în mintea sa și de care nu mai putea scăpa.

Ajunse la moschee și privi minaretul. De 10 ani făcea același lucru. Se urca în minaret și chema musulmanii la rugăciune. Niciodată nu se oprise. Niciodată nu se gândise, la azan, la credincioșii care auzeau chemarea. Poate ca… Poate ca nici ei, credincioșii care il respectau atat de mult, nu auzeau chemarea. Poate ca își astupau urechile. Poate ca nu din cauza gerului sau a atacurilor întârziau la moschee. Poate că… Poate că nu mai credeau. Poate că azan-ul nu mai însemna nimic pentru ei.

Bilal isi aminti câteva versete și le repetă până când gândurile i se estompară. În fond nu era obligația lui să adune credincioșii. Fiecare purta responsabilitatea neascultării și nerespectării saalat-ului. Și totuși nu putea să își înlăture din minte gândul că azanul său nu mai însemna nimic pentru nimeni. Poate doar wali-ul și imamul se trezeau pentru saalat. Fusese martor la biciuirea unui munafiq care refuzase să mai vină la rugăciune. Întotdeauna crezuse că oamenii vin la moschee din iubire, din convingere. Daca mai înainte credea că o fac din frica de Allah, acum era convins că o fac din frica de pedepsele crunte ale wali-ului. În fiecare zi credincioșii pe care îi întâlnea și care îi zâmbeau atât de cordial și respectuos, probabil nu aveau nicio umbră de respect pentru el. El, Bilal, cel care îi trezea atât de devreme dimineața, cel care îi forța sub amenințarea biciului wali-ului să vină la moschee, el Bilal teroarea, nu Bilal cel care le vorbea și le recita atât de frumos, nu Bilal cel care îi povățuia, Bilal cel care le amintea zilnic că nu erau liberi, că dragostea de Islam le era impusă de wali, de muftiu sau de mujahedini.

Luă o gură proaspăta de aer, pentru că simțea că nu mai putea scăpa de gândurile ce îl năpădeau. Se uită în depărtare, dincolo de periferie și văzu luminile unui sat. Erau luminile de Crăciun, pe care le aprindeau în fiecare Decembrie. Nu durau mult, wali-ul avea grijă de asta, dar de câte ori Bilal trecea pe acolo, era impresionat de frumusețea sărbătorii și de ospitalitatea oamenilor. Fusese de multe ori invitat de către preot și de alți locuitori, dar de fiecare dată refuzase. Dacă wali-ul ar afla că a intrat în casa unui kufar, s-ar fi zis cu cariera sa, cu casa și familia. Până la lăsarea serii wali-ul va avea grija ca nicio casă să nu sărbătorească venirea Crăciunului, cu colinde și lumini.

Bilal își pregăti microfonul și încercă să uite de miile de gânduri care nu-i dădeau pace. În mai puțin de un sfert de ceas trebuia să recite azzan-ul. Se depărtă de microfon și începu sa recite: „Allāhu akbar, Ash-hadu an-lā ilāha illā allāh, Ash-hadu anna Muhammadan… Allah este cel mai mare. Nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar profetul Mahomed….” Aici se opri. I se păru că uitase shahada. „As-salatu Khayrun Minan-nawm..Rugaciunea este mai bună decât somnul”. Nu, cu siguranța nu era așa. Nu mai ținea minte shahada. Deși de 10 ani recitase shahada, acum nu o ținea minte. De asemenea, versetele i se păreau ridicole și false. Izbucni în râs. Se înroși la fata și începu să recite saalat-ul. Izbucni mai tare în râs, până începu să râdă în hohote. Sute de versete îi treceau prin minte și de fiecare dată când își amintea râdea și mai tare. Îl văzu în depărtare pe rabinul care se îndrepta spre sinagoga și se gândi la acel „Khybar, Khybar ya yahud… Evrei, aminitiți-vă de Khaybar, oastea lui Mahomed va veni”… Ii făcu un semn rabinului .

Își aminti și el de Khaybar, de evreii din Medina și de creștini, de Nakhla, de Quriash, de Fantana din Badr, de Banu Qaynuqa, de oamenii măcelăriți, de soțiile luate pradă de război, de jihad… De 3 jihad-uri îi vorbise imamul și wali-ul din Stocholm, muftiu-ul din Istanbul, îi vorbiseră de trei jihaduri:  Jihad al-kuffaar, jihad-ul împotriva necredincioșilor, Jihad al-faasiqeen, jihad-ul împotriva musulmanilor corupți, Jihad al-munafiqeen, lupta împotriva ipocriților. Niciodată imam-ul sau wali-ul nu pomeniseră de jihad al-nafs, lupta cu sinele și de Jihad al-Shaitan, lupta împotriva celui rău.

Se uită la ceas și văzu că era ora la care trebuia să recite azan-ul. Dar nu putea. Nu putea nici măcar să înceapă shahada. Se apropie de microfon și încercă să recite „takbir-ul”. „Allahu-Akhbar…” Dintr-odată izbucni iarăși în râs, iar râsul lui răsună și se auzi în tot orașul. Orice verset și-ar fi amintit, oricât ar fi spus salawat-ul nu putea să se oprească din râs, de altfel cu fiecare verset din sura și din salwat, râdea mai tare, și mai zgomotos. Ani în șir, de câte ori avusese o îndoială, căutase versete și le memorare zile întregi. Pentru fiecare gând, pentru fiecare îndoială, pentru fiecare gând nepotrivit atunci când citea despre bătăliile lui Mohamed, despre izbânzile sale, ținea post și citea din Coran până dimineața. Acum ajunseseră toate gândurile la suprafață și nu mai putea face nimic să le oprească. Știa că trăia o minciună. Știa că oricât s-ar fi sforțat nu putea să rămână un credincios, un mumminin, devenea un munafiq, un fals musulman, care se pretindea a fi credincios însă nu mai credea o iota din Coran sau din hadith.

Se aplecă să se uite la cei câțiva curioși care veniseră și care ezitaseră să intre în moschee. Se uitau în sus spre el și vorbeau între ei. Dintr-o data cerul i se păru atât de departe, iar pământul atât de aproape. Le făcu semn cu mâna. Izbucni din nou în râs, iar râsul lui se auzi în tot orașul, chiar și în casa wali-ului. Cei de jos, începură și ei să râdă. Bilal le zâmbi și in timp ce ii privea își luă avânt și sării. Se trezi jos pe pământ cu dureri în tot corpul. Nu știa când sărise din minaret. O mulțime de curioși și credincioși se adunaseră să-l privească. Bila privi minaretul în care acum câteva clipe încercase să recite shahada, apoi privi cerul albastru, atât de frumos și nu i se mai păru atât de departe de el. Se uita la curioșii care râdeau fără a se putea opri, la câțiva care plângeau, la preotul care cu ochii închiși și cu mâinile împreunate se ruga.

Acum nu mai simțea nimic, nicio durere, și nu își mai simțea corpul. Lângă capul său văzu statura ridicolă a wali-ului. Altădată îl văzuse pe wali impozant, impresionant, acum oricât de impozant l-ar fi văzut îl simțea ca pe un om mărunt și ridicol. Nu putu să râdă iarăși, dar îi zâmbi. Câțiva credincioși îl blestemau, alții îl condamnau. Wali-ul îi împunse tâmpla cu pantoful. „Luați aminte, spuse el, aceasta este pedeapsa lui Allah pentru orice munafiq, pentru orice ipocrit. Pentru oricine se lasă ispitit de kufari sau de sămânța îndoielii, aceasta este pedeapsa. Bilal, a fost pedepsit de Allah pentru păcatele și pentru necredința lui”…

Bilal observă că nimeni nu îl mai lua în seamă, că râsul curioșilor îi acopereau vorbele, iar glasul wali-ului i se păru ca îl aude din depărtare, din ce în ce mai estompat. Mai privi odată la cei care râdeau. Nu mai râdeau de el, râdeau de wali, râdeau de imam, râdeau de credincioșii care plângeau și recitau salwat-ul. Privi din nou la cei care plângeau, apoi la preotul care nu încetase să se roage în liniște, cu ochii în lacrimi. Wali vorbea întruna, însa lui Bilal i se păru că nimeni nu îl mai asculta. Chiar dacă s-ar fi urcat în minaret și l-ar fi condamnat și blestemat pe Bilal, pe wali nu l-ar mai fi auzit nimeni. Să fi strigat de pe cea mai înaltă colină, de pe cel mai înalt munte, nu l-ar fi auzit nimeni. De altfel, rândul celor care plângeau se împuținase, iar rândul celor care râdeau creștea și vedea cum privirile pline de ură și rânjetele se îndreptau asupra wali-ului. Vocea wali-ului se estompă din ce în ce mai mult, de parcă îi vorbea dintr-o altă țară, dintr-o altă lume, până nu o mai auzi deloc. Își aminti acel verset: „Oriunde ați fi, moartea vă va lovi, chiar de vă veți închide în turnuri întărite”… Și zâmbi.

Mai revăzu în minte fața atât de serioasă a lui Khabil, figura jovială a lui Boualem, fața ridată însa senină a Afrei, și ochii Aminei. Mai privi odată la preot, apoi la cer și închise ochii pentru totdeauna.