1.De ce sunt bune vinurile franțuzești – La invitația unui prieten, am fost la Courbevoie (comună în NV Parisului), la un salon de vinuri. Un salon nu foarte mare, să fi fost cu totul cca 30-40 de producători la ora la care am ajuns eu. Alți oameni, desigur, veneau să guste și, lucru foarte important, să cumpere. Astfel de saloane sunt, cred, cu sutele, anual, în toată Franța, cu diverși organizatori – cel la care am fost eu era organizat de un Club Rotary.
Am stat de vorbă cu câțiva viticultori, mai ales din Sudul Franței. Exploatările lor, între 6 și 24 de hectare. Prețurile sticlelor de vin pe care le aveau, între 5 și 45 euro (șampania, desigur, mai scumpă). Nimeni nu era, desigur, mulțumit de ajutorul statului, deși admiteau că se poate și mai rău. La drept vorbind, statul francez investește foarte mult în agricultura locală. În Franța există cca 320 000 de exploatații agricole, pentru care statul dă anual ca subvenții cca 10 miliarde euro – o medie, deci, de 30 000 euro pe fermă/exploatație, mai mare sau mai mică în funcție de domeniu, suprafață etc. Există domenii, precum prelucrarea laptelui, în care subvențiile ajung la 80%. Așadar, de ce e bun vinul franțuzesc? Pentru că Franța are suprafețe viticole de excepție. Pentru că viticultorii au în spate o lungă tradiție. Dar și pentru că statul susține și ajută, pe cât poate, (și) acest domeniu – nota bene, inclusiv prin descurajarea concurenței la nivel european! Și încă ceva: un producător în vârstă, cu care am stat mai mult de vorbă (și care avea un rosé excelent) mi-a spus că între un vin care costă 30 euro/sticla și unul care costă 90 euro/sticla principala diferență nu mai este calitatea – ci marketingul.
1.Cutremurul din 4 martie 1977 – Faptul că numai în preajma zilei de 4 martie se vorbește despre siguranța orașelor noastre nu este un lucru tocmai înțelept. Pentru că există 364 de șanse (din 365) ca următorul cutremur mare să aibă loc în altă zi din calendar. A fost odată ca aproape niciodată o seară liniştită în România. Era seara unui început de primăvară, iar în programul din acel moment al Televiziunii române rula un film artistic bulgăresc. Deodată, pe neaşteptate, s-a produs dezastrul. Au urmat 55 dintre cele mai groaznice secunde pe care România le-a traversat în întreaga sa istorie. Aici vă propun să ne reamintim drama din 4 martie 1977 – şi, mai ales, unele dintre consecinţele sale. La ora 21 şi 22 de minute, în seara de 4 martie 1977, România a fost lovită de un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona seismică a Vrancei. Acest cutremur a fost al doilea ca putere în istoria secolului al XX-lea românesc. Unul mai puternic, de 7,4 grade pe scara Richter, afectase România în dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940. Dar seismul din 1977 a fost cu mult mai devastator decât cel din 1940, din simplul motiv că România – şi mai ales România urbană – se dezvoltase notabil între timp. Bilanţul cutremurului a fost de peste 1570 de persoane decedate, alţi peste 11.000 răniţi şi peste 35.000 de locuinţe distruse. Majoritatea acestor pierderi s-au înregistrat în Bucureşti. Este cea mai mare catastrofă înregistrată în timp de pace din întreaga noastră istorie. Multe personalităţi ale culturii române s-au aflat printre victime: scriitorul Alexandru Ivasiuc, regizorul Alexandru Bocăneţ, actorul Toma Caragiu şi mulţi, mulţi alţii. În momentul cutremurului, cuplul prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu se afla în Africa, la un dineu oficial dat de preşedintele Nigeriei. Informat despre cataclism, Ceauşescu şi-a întrerupt vizita şi a îndreptat avionul prezidenţial înapoi spre Bucureşti. Cum era de aşteptat, românii au găsit un sâmbure de umor chiar şi aici. O glumă din acele zile spunea că telegrama de urgenţă pe care Ceauşescu ar fi primit-o în capitala africană conţinea un singur cuvânt: VRANCEA. Adică: Vino Repede Acasă, Nicule, Capitala E Avariată. Evident că nu a fost aşa, iar acest banc vorbeşte mai mult despre firea românilor decât despre catastrofa cutremurului. Ceea ce a urmat după acele 55 de secunde de coşmar n-a mai fost o glumă, ci o lecţie din care România de azi ar trebui să înveţe. În primul rând, s-a văzut clar că, în lipsa lui Nicolae Ceauşescu, întreaga conducere de partid şi de stat a fost paralizată. Măsurile de urgenţă din următoarele zile au fost luate numai după ce şeful statului s-a întors la Bucureşti. Conducerea personală a lui Ceauşescu îşi arăta astfel fructele otrăvite. O a doua lecţie ţine de subordonarea politică a presei: radioul şi televiziunea din România au fost cu totul depăşite de evenimente. Obişnuite cu un control strict, ele n-au putut să ofere informaţii în primele ore de haos de după cutremur. Drept care mulţi români au mers pe undele postului Europa Liberă – care, în acele ore, a devenit practic, singurul mass-medium capabil să spună românilor ce se întâmpla în ţară. Din acea primăvară a anului 1977, Radio Europa Liberă a câştigat mult în credibilitate şi în popularitate, devenind o voce pe care o ascultau, pe ascuns, până şi cei din conducerea partidului comunist. Iar o a treia consecinţă a cataclismului a fost una de ordin urbanistic. În anii următori, Ceauşescu şi conducerea statului au profitat de cutremur pentru a începe în forţă politica de sistematizare a Capitalei şi a ţării. Sub pretextul consolidării edilitare, au fost demolate biserici sau case unicat, pentru a face loc unor clădiri noi. Morala poveştii cutremurului din 4 martie 1977 vorbeşte, totuşi, mai mult despre oameni decât despre ziduri. Trebuie spus că unii români, în acea dramă, s-au comportat ca nişte eroi. Mulţi oameni au fost salvaţi de sub dărâmături după zile întregi, datorită încăpăţânării unor pompieri şi militari de a căuta chiar şi atunci când părea epuizată orice speranţă. Alături de soldaţi şi pompieri, în căutări s-au implicat până şi cascadorii din studiourile cinematografice de la Buftea. Ca toate popoarele Europei sudice, românii se mobilizează greu – dar, în faţa unui pericol comun, ei sunt capabili de un curaj şi de o generozitate fără limite. E bine să ţinem minte aceste lucruri – pentru că, din păcate, cutremure vor mai fi în România. (Din volumul „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre Istoria românilor”, Curtea Veche Publishing, București, 2014)
3. Zâmbetul, boxul şi preoţii: Petru Groza (1884 – 1958) – La 6 martie 1945 pro-comuniștii preluau puterea la București… Rândurile ce vin ne vor aduce aminte de un personaj foarte ciudat. Cu un doctorat luat în Germania, eroul nostru a devenit apoi prietenul Uniunii Sovietice. Român născut în Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea, el a ajuns azi să aibă o imagine mai bună la Budapesta decât la Bucureşti. Moşier el însuşi, el a devenit apoi premier în primul guvern procomunist al ţării. Aşadar, vom spune astăzi povestea vieţii şi morţii lui Petru Groza. Născut în decembrie 1884 într-un sat din judeţul Hunedoara, Petru Groza urma să împlinească 61 de ani atunci când, la presiunile Moscovei şi ale comuniştilor din Bucureşti, el devenea prim-ministru al ţării, în ziua de 6 martie 1945. Bărbat inteligent şi plin de farmec pentru cei care-i erau prieteni, Petru Groza a fost cel mai bun tovarăş de drum al comuniştilor. Deşi el era sută la sută un capitalist-burghez-moşier, Groza şi-a trădat propria categorie socială şi a devenit instrumentul politic perfect al comuniştilor.
În cariera politică a lui Petru Groza există câteva momente care au influenţat atât viaţa lui, dar mai ales viaţa ţării. Mai întâi, imediat după anul 1918, s-a născut antipatia reciprocă dintre el şi Iuliu Maniu, viitorul lider al ţărăniştilor. Deşi ambii erau ardeleni, Groza şi Maniu erau persoane total diferite. Această antipatie a dăinuit apoi toată viaţa lor. După ce comuniştii au luat puterea în România, Groza a mai intervenit pentru unii dintre foştii săi cunoscuţi. Dar nu există nici o dovadă cum că Groza ar fi uşurat prin ceva ultimii ani ai lui Maniu. Dimpotrivă. Liderul ţărănist a murit în închisoarea de la Sighet, în februarie 1953, pe când Petru Groza se afla la apogeul puterii sale politice. Deşi e mai puţin cunoscută de românii de azi, adversitatea dintre Iuliu Maniu şi Petru Groza a fost una dintre cele mai mari duşmănii politice din istoria noastră contemporană. Al doilea eveniment marcant din viaţa de prim-ministru a lui Petru Groza este cel întâmplat în august 1945. Atunci, Regele Mihai – care nici el nu-l simpatiza pe Groza – i-a cerut acestuia să-şi dea demisia. Ştiind foarte bine că Moscova şi Stalin erau de partea sa, Petru Groza a refuzat să demisioneze. El a rămas în funcţie, cum îi cereau aliaţii săi comunişti. Groza a fost primul şi singurul premier din istoria democratică a ţării care a arătat că dispreţuieşte atât Constituţia, cât şi Regele ţării. Doi ani mai târziu, într-o zi de iarnă, Petru Groza şi-a luat revanşa în faţa suveranului: în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost cei care l-au determinat pe regele Mihai să abdice şi să plece din ţară. Petru Groza a fost unul dintre cei mai mari cameleoni ai politicii româneşti. Scriitorul şi criticul George Călinescu spunea că Groza are „cel mai cinstit zâmbet din lume”. În schimb, ambasadorul britanic la Bucureşti, Archibald Clarck-Kerr, spunea că acelaşi Groza avea privirea unui „boxeur care te poate lovi în orice clipă”. Nici azi nu e clar care dintre aceştia era adevăratul Groza: moşierul ctitor de biserici sau prietenul comuniştilor?
Lui Petru Groza îi plăcea să i se reamintească titlul de doctor: sintagma oficială era “Doctor Petru Groza”. Aceasta, nu pentru că el ar fi avut vreo legătură cu medicina, ci pentru că în tinereţe obţinuse un doctorat în Drept, la Leipzig. În schimb, cea care i-a pus capăt vieţii a fost totuşi o problemă medicală: spre sfârşitul anilor ‘50, Petru Groza a început să sufere cumplit de pe urma unui cancer la intestinul gros. Petru Groza a murit în ianuarie 1958, iar înmormântarea sa din Bucureşti a fost oficiată de un sobor mare de preoţi. Ca prin minune, o slujbă religioasă s-a auzit în transmisia Radio de la faţa locului. Morala poveştii noastre spune că acesta a fost ultimul paradox al vieţii unui cameleon: cel care fusese unul dintre cei ce aduseseră ateismul în ţară a fost şi primul dintre prietenii comuniştilor căruia i s-a făcut o slujbă religioasă oficială!
ADRIAN CIOROIANU este profesor universitar, istoric, jurnalist, eseist și un important om politic; este noul ambasador al României la UNESCO…